Scrisori către bunicul ✓

Scrisoarea a II-a

Dragă bunicule,

    E Duminica Floriilor. Am fost la biserică azi, deși și tu știi că nu-mi prea place să o fac. Dar mi-am călcat pe mândrie și am mers. Mami și cealaltă nepoată a ta au fost și ele. Am vrut să-ți aprind o lumânare; tati spune că fiecare lumânare aprinsă, fie ea cât de pipernicită, aduce lumină și o alinare în plus celor ce-au plecat pe drumul fără întoarcere.

    Știi cântarea aia, "Sub o salcie pletoasă"? Am auzit-o iarăși. A trecut ceva de când n-am mai încercat să o înțeleg. Dragostea de mamă e puternică în versuri; până la urmă, ce mamă vrea să-și vadă Fiul răstignit pe cruce, cu piroane de fier înfipte în mâini și în picioare, cu o cunună de spini pe fruntea-i însângerată și batjocorit de un popor întreg, care, cu câteva zile înainte, îl striga "Fiul lui David, Regele Iudeilor"?

    Mi-a adus aminte de tine; nici nu știu de ce. Dar cu greu mi-am oprit lacrimile. Imaginea ta mi-a reapărut în față. Tu stăteai pe scaun în Catedrală, iar eu în fața ta. Îmi spuneai să stau cuminte, pentru că Doamne-Doamne mă vede și se supără că îi nesocotesc casa.

    N-am mai ajuns să-ți aprind lumânarea; a făcut-o mami în locul meu.

    Sigur vezi, de oriunde ai fi, toate problemele și durerile cu care ne confruntăm zi de zi. Și eu, dar și mami și tati. Oamenii din sat sunt răi și pizmuitori; găsesc nod în papură la orice. S-ar putea să ne mutăm, după Paști, de aici și nu știu unde vom ajunge. Îmi e frică de viitor; dar e firesc să fie așa? Sau teama asta e una fără motiv? Aș vrea să-mi poți răspunde.

    Ții minte când mergeam noaptea la biserică, în Sâmbăta Mare spre Duminica Învierii, și mă țineai pe umeri, ca să nu merg atât de mult? Mă simțeam pe acoperișul lumii; îl vedeam și pe preot, chiar dacă noi eram pe la mijlocul mulțimii.

    Acum nu mai e nimeni să mă țină pe umeri, nici de mână când vin de pe Vale. Mâinile tale sunt reci de șapte ani. Ochii tăi s-au închis cu un ultim sentiment în ei: durerea. Te durea; am văzut cel puțin asta. Erai în chinuri câteodată. Știam că era o durere îngrozitoare și știam, de asemenea, că eu nu pot face nimic să o alin. Dar n-o arătai cât eram cu tine în cameră, când îmi făceam temele la matematică. Încercai să fii puternic pentru mine.

    Dar eu nu pot fi puternică pentru tine. Ai fost unul dintre stâlpii de rezistență din viața mea; și ai fost cel mai important. Construcția mea s-a șubrezit foarte mult. Nu va trece mult timp și totul se va prăbuși, făcându-se praf și pulbere.

    Însă o să încerc să rezist, de dragul tău. O să ignor toate șoaptele, toate râsetele și toată batjocura, fie pe față sau pe la spate, care îmi e aruncată. O să lupt. Știu că n-ai fi vrut să renunț ușor, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Mi-ai fi spus să nu mă dau bătută, să continui să merg. "Nu contează dacă drumul e bătătorit și plin de pietre și buruieni sau dacă e asfaltat și lin; continuă să mergi."

    De-asta te-am prețuit atât de mult, și de-asta plâng azi, când te văd în poza aceea din sufragerie. Zâmbeai când a fost făcută poza. Acum zâmbetul acela e doar o amintire. Ți-am spus și data trecută, îmi e dor de zâmbetul tău.

    Te iubesc.

Maria.