Dama de companie [în editare! ]

inceputul sfarsitului -editat-

Lumina difuză din camera interogatoriului reuşea să-i facă pe oamenii mai slabi de înger să se gândească la tot ce făcuseră rău în viaţă. Pentru Natalia însă era un alt loc în care avea să fie brutalizată...asta dacă avea să-i lase. Privi cu dispreţ fereastra cât jumătate din peretele de vest şi-şi dori să poată vedea şi ea cum arată cei care aveau să-i pună întrebări şi cel mai probabil câteva acuzaţii ce aveau să o lase rece.

Îşi mută privirea pe masa zâgiată de unghiile nebunilor şi pătată de sute de ceşti de cafea puse în grabă de poliţişti sau răsturnate la furie şi deznădejde de către cei aflaţi în situaţia ei. Unghiile îi fuseseră distruse de viteza cu care fusese aresatată şi de brutalitatea manifestată de forţele speciale franceze.

Îşi privi ceasul scump de mână şi îşi zise că aşteptase destul, se ridică de pe scaun şi se îndreptă spre fereastra în care se înholbau ceva detectivi de mâna a doua. Încercă să îşi aranjeze cămaşa, albă, şifonată. În zadar, era distrusă complet, fără să mai stea pe gânduri începu să desfacă nasturii mici din os de jos până avu destul material ca să facă o fundă în faţă de-asupra buricului. Rochia roşie ce o purtase era acum murdară şi ruptă deaspura genunchilor, nu-i mai era de nici un folos. Se întrebă dacă li s-ar scula dacă ar rămâne fără ea. Se întoarse cu spatele la ei şi îşi aranjă părul ca să stea cât de cât într-o ordine. Se aşeză mai apoi pe scaun de parcă ar fi fost într-un restaurant de primă clasă şi nu în cea mai întunecată magherniţă în care avusese norocul să dea. Trecuse mai bine de două dore de când fusese închisă. Habar nu avea ce voiau de la ea. De fapt ...avea dar atâta timp cât se putea minţii pe sine că nu ştie nimic avea să fie o nimica toată să-i mintă pe nişte străini băgăcioşi.

Nici măcar nu tresări atunci când uşa din spatele ei se trânti de perete, îl privi pe detectiv intrând în cameră cu un dosar într-o mână şi o cană de cafea în cealaltă, se oglindea perfect în fereastra pe care ei o folosiseră ca să-i spioneze mişcările sperând că se va da cumva de gol. Nu se întoarse să-l vadă mai bine, îl putea studia în linişte în oglinda cu două feţe. Era înalt de un metru nouăzeci, cu părul blond nisipiu şi după hainele la fel de dezordonate ca ale ei, se părea că şi el trăise vremuri mai bune. Aşteptă ca el să trântească dosarul într-un colţ al mesei şi să-i lase în faţă cana de cafea. Drăguţ din partea lui, dar ea nu consuma cafea de loc, însă nu putea spune că nu-i plăcea aroma de cafea neagră proaspăt făcută. Cafeaua din cana hiperfolosită era slabă, putea să observe că fusese făcută la repezeală şi cel mai probabil de o cafetieră de birou.

Îşi încreţi nasul şi-l văzu pe tip aruncându-se pe un scaun şubred de parcă ar fi alergat la maraton. Nu-i acord altă atenţie până când nu-l văzu că-şi ia cafeaua  şi o bea în înghiţituri mult prea mari ca să fie în ordine. Începu să se roage pentru el, nu avea de gând să-i facă o resuscitare ...

-          Deci...tu eşti Natalia Dolha? Întrebă bărbatul deschizând dosarul subţire în timp ce o privea intens. Se răzgândise, ochii de culoarea mării nu trebuiau irosiţi şi acelaşi lucru se putea spunea şi despre buzele lui pline. Poate până la urmă avea să-i facă o resuscitare, dar numai dacă avea să fie o urgenţă majoră.

-          Da, eu sunt. Deşi credeam că este mai mult o întrebare retorică, având în vedere că ai dosarul meu în faţă. Vorbea franceza din clasa a 3-a, dar atunci o făcuse fără prea mare talent şi interes, de cinci ani de când venise în Franţa, învăţase să o vorbească ca la carte. Puţini oameni ar fi putut ghici că ar fi fost născută în altă ţară, dărămite în România undeva într-un sat  cu cincizeci de ani mai înnapoiat decât restul ţării.

-          Te crezi inteligentă nu-i aşa ? Întrebă bărbatul în timp ce-şi scotea dintr-un buzunar o pereche de ochelari şi-şi-i pune pe nas. Se lăsă pe spătarul scaunului şi o fixă cu privirea.

-          Depinde de persoana cu care vorbesc. Glasul ei era mai rece decât aerul îngheţat de afară, avea impresia că o chelarii ieftini aveau să se aburească curând. Şi ea purta ochelari pentru miopia ei, dar n-avea să recunoască niciodată aşa ceva faţă de un bărbat ca el.

-          Momentan nu te ajută cu nimic să faci pe deşteapta...Nu cu mine. Spunde-mi, bănueşti măcar de ce ai fost arestată?

-          Am fost luată dintr-o sală de consiliu unde se discuta eventualitatea unui proiect european pentru ţara mea. Tu ce crezi? Se abţinu de la ironia pe care o căpătase de-a lungul timpului, nu avea să-i folosească în acest loc. Nu acum când bărbatul o sfredelea cu privirea de parcă ar fi putut să-i citească fiecare neuron din alcătuirea creierului său.

-          Atunci hai să-ţi împrospătez eu memoria: Porstituţie, trafic de carne vie, jaf, spălare de bani...şi uciderea lui Frantz Dupont. Acuzaţiile o lăsaseră rece dar ultimele cuvinte o făcuseră să înlemnească. Nu-i venea să creadă, nu putea fi adevărat. Închise ochii şi încercă să se calmeze. Nu reuşi. Îl privi pe detectiv în ochii cu o intensitate ce părea să fie încărcată electric.

-          Cine...Cine a avut tupeul să-l rănească pe Frantz? Tună ea în sala mică de interogatoriu. Detectivul nu reacţionă şi atunci ştiu...ştiu că fusese păcălită. Din nou.