Dama de companie [în editare! ]

Partea 1 -editată-

Liniştea care deomnise peste cameră o făcu să îngheţe. Ştia prea bine că liniştea surdă care stătea să-i crape timpanele avea să se prefacă într-o furtună catastrofală. Era vina ei, putea să recunoască asta faţă de oricine, dar asta nu însemna că va fi ascultată sau crezută.

-          Cum...Cum s-a putut întâmpla aşa ceva ? Te-am lăsat tot anul să înveţi pentru examenul ăsta nenorocit ca să aflu că nu l-ai luat ?! De ce? Ce ţi-am făcut de ai putut face una ca asta ? Nu-i destul că abia ne descurcăm de pe o zi pe alta mai mâncăm şi ruşine din cauza ta ?!

Rămase tăcută priviind-o pe femeia care îi era  mamă, pe femeia care acum îşi trecea mâinile prin părul negru argintat pe la tâmple, nu din cauza vârstei ci din cauza greutăţilor de care dădese în viaţă.

Dolha Natalia Irina era cea mai mare dintre cei trei copii ai familiei Dolha. De când se ştiau nu avuseseră niciodată bani ca să trăiască în pace. Nici măcar o dată.

O cerinţă de neâncălcat a familiei era ca nici unul dintre membrii să nu păteze onoarea acesteia. Fiind săraci nu aveau altceva decât onoarea ca să le ţină de urât. Dar ea încălcase această regulă sfântă dintr-o neglijenţă. Ştia că în toamnă avea să-l ia cu zece dar pentru mama ei, Ana, nu mai exista o scăpare. Fatalismul era una dintre însuşirile sale.

Natalia se obişnuise cu asta dar tot nu putea să accepte privirea mamei ei. Era una demoralizată şi mai ales dezamăgită.

Dezamăgită de fiica cu care zâmbise de atâtea ori înainte, de fiica în care avusese mereu încredere.

Natalia oftă din toţi rărunchii şi aruncă o privire pierzişă spre mama ei care îşi continua monologul cu înfrigurare pentru ca mai apoi să iasă ca o furtună pe uşă şi să strige în urmă :

-          Până vin să fii plecată ! Aşa ceva nu se mai poate ! Nu vă pot creşte eu pe toţi, de una singură!

Fata ridică rucsacul în care avea o sumă modestă de bani. Adunată cu multă trudă şi economii la sânge, îşi încălţă tenişi luaţi din piaţă de la mâna a doua şi ieşi din casă fără să le spună Mariei şi lui Dragoş unde pleacă. Ei ştiau deja. Îi pregătise pentru tot dezastrul după ce aflase notele.

Ieşi pe uşă şi o luă spre poartă făcându-i cu mâna în semn de la revedere câinelui lor, Nero, care de mic tot în lanţ era ţinut.

Era ora 3:20 după-amiaza, ştia că următorul tren spre oraş era peste douăzeci şi cinci de minute. Oftă şi îşi privi cu dor casa mică încă în construcţie şi porni spre gară. Ştia prea bine că nu va fi gata prea curând.

Tatăl ei plecase în Spania imediat ce graniţele au fost deschise, ai fi crezut că ar fi început să o ducă bine. Nu fusese deloc  aşa. Îi părărsise pe toţi pentru o târfă de mâna întâi la începutul anilor 2000. Aproape imediat după naşterea lui Dragoş.

Natalia îi mulţumea lui Dumnezeu că mama ei avusese inspiraţia de a nu da nici unia dintre copii numele nemernicului. Atât îi mai trebuia!

Sî-şi amintească în fiecare clipă că un bărbat îşi părăsise soţia care a stat lângă el în cele mai rele momente din viaţa lui pentru o femeie care avea creierul invers proporţional cu mărimea sânilor şi a fundului.

Privi cerul mult prea senin pentru o zi aşa mohorâtă pentru sufletul ei, totuţi undeva într-un colţ de suflet găsi puterea să zâmbească oamenilor din sat şi să îi salute cu bunăvoinţă.

Urcă în tren şi aşteptă să ajungă la destinaţie.

Prima parte editată. Da am schimbat numele ...şi da o să le schimb în continuare şi ale altor personaje.

Sper să merite efortul!