Lupta pana la capat

Capitolul 3

   Eu m-am trezit prima, inca dinainte sa se crape de ziua. Dar nu l-am trezit pe fratele meu lasandu-l sa mai doarma putin. Cred ca ma invatasem sa ma trezesc foarte devreme fiind deseori pusa sa merg cu slujnicele la bucatarie sau undeva prin casa sau curte pentru a pregati toate cele necesare pentru micul de-jun si pentru activitatile ce urmau sa le aiba mama si domnul Leonhart in ziua respectiva. Dar astazi aveam liber de vreme ce ieri aproape picasem pe scari din cauza oboseli.

   - Cat e ceasul?

   Am tresarit cand Josh s-a ridicat in fund frecandu-se la ochii. Abia incepuse sa se lumine afara. Probabil l-am trezit eu miscandu-ma.

 - E abia 6.

   I-am raspuns la intrebare uitandu-ma la ceasul luminos agatat pe perete. El nu parea in stare sa distinga ceva acum.

 - Atunci sa mergem!

   Nu am comentat nimic ridicandu-ne si furisandu-ne afara din casa dupa ce ne-am imbracat. Noul nostru tata fusese foarte darnic si ii oferise fratelui meu un ponei pe care sa il calareasca unde vrea. Spunea ca, atunci cand va ajunge sa fie soldat, avea sa-i prinda foarte bine sa stie sa calareasca inainte celorlalti caci nu toti isi permit sa aiba cai. Noi aveam unul datorita tatei. Datorita faptului ca el era soldat. 

   Desigur ca am profitat de acest avantaj si am luat poneiul fratelui meu fara sa ii mai punem seaua. Aveam sa ajungem mult mai repede la locul nostru secret.

  Chiar si cu poneiul ne-a luat aproape 2 ore ca sa ajungem la pestera unde ne petreceam deseori dupamiezile pana seara tarziu alaturi de tatal nostru mai ales dupa ce venea dintr-una din misiunile lui lungi dinafara scutului povestindu-ne cum se lupta cu titani ba chiar facandu-ne si demostrati de miscari pe care le facuse. Noi mereu stateam si il ascultam cu mare interes fascinandu-ne povestile lui. Alteori ne spunea doar povesti pe care le citise cand era tanar. Acum cartile cu povesti erau tot mai rare si, chiar daca invatasem sa citim, nu puteam gasi decat carti despre scut, despre istoria noastra, a celor din interiorul scutului, si carti despre modurile in care functioneaza organizarea in interiorul scutului. Acestea erau singurele carti permise publicului.

   Soarele se ridicase si lumina puternic atunci cand noi am patruns in pestera. Nu era exact o pestera facuta de natura ci una facuta de mana omului, era, defapt, o bucata din temnita unui vechii castel care fusese candva aici.

   Intrand inauntru simteam ca inima mi- ia la goana, iar ochii mi se umplu de lacrimi. Era greu sa intru in acest loc in care am atatea amintiri cu o persoana draga mie pe care nu o voi mai vedea vreodata. Dar eram foarte curioasa sa aflu ce anume ne ascunsese tata aici. Josh luase o lanterna la el si am putut sa vedem totul in jur. Masa, scaunelele si canapeaua ponosita erau intacte si nemiscate, ba chiar aveau un strat de praf pe ele. Dar noi am avansat umpic mai mult inauntru stiind ca tata nu lasase nimic important la vedere. Stiam deja locul unde punea lucrurile importante. In micuta noastra cutie a timpului, cum o numeam noi. 

   Ajunsi in fata unui perete drept din caramizi am inceput sa incep sa-l pipai in timp ce fratele meu tinea lanterna ridicata ca sa pot vedea mai bine. La atingere am simtit asprimea caramizi ce declansa mecanismul de deschidere si am apasat-o. Nu stiu cum anume au construit oamenii acest loc dar aceasta use nu avea nimeni cum sa o descopere nimeni daca nu stia de acest buton secret. Si noi dadusem din intamplare de ea cand ne jucam baba-oarba. Inauntru nu era un spatiu mai mare de un metru patrat, asa spunea tata, dar era un raft pe care tata pusese niste carti de povesti, trei la numar, pe care ni le citise de multe ori, mai erau cateva obiecte intamplatoare pe care noi le pusesem aici si cateva desene pe care eu si fratele meu le facusem. Dar acum mai era ceva in plus. O carte necunoscuta aflata jos de tot, chiar sub raft. Am luat-o de indata si am deschis-o vazand ca sunt multe cuvinte, dar noua ne era greu sa citim atat de mult, dar mai era ceva in carte. O harta. Cand am luat-o si am desfacut-o am vazut imediat ca nu este deloc la fel cu hartile care arata pamanturile din interiorul scutului. Arata o suprafata mult mai mare si cu niste desene care semanau cu niste oameni, unii mai mari si altii mult mai mici. Ce era interesant era ca toti omuletii mici erau grupati in 4 zone inconjurati de cate un cerc, sau mai multe, iar oamenii desenati mai mari erau mai numerosi in jurul a 3 dintre acele zone.

 - Crezi ca astia sunt titani?

 - Da, iar cei mici suntem noi, oamenii.

 - ,,N-nu... s-su-sunt-suntem...si-sin-singuri-i oa-oa-oameni...su-sup-supra-supravietui-to-ri''

   Sunetul unor vocii groase venite dinafara ne-a facut pe amandoi sa incetam sa mai incercam sa citim ceea ce scrisese tata in aceasta carte si am inchiso repede punand si harta langa ea iesind in graba din micuta camera secreta inchizand si usa in urma noastra. Nu puteam risca sa fie gasita camera. Era micul nostru secret, si al tatei. 

   Cei care se auzisera vorbind se apropiau de noi caci vedeam luminile lanternelor. Vrand sa nu parem suspecti ne-am asejat sprijiniti de perete asteptand sa vedem cine a intrat in pestera noastra. Ba chiar Josh a stins si lanterna.

 - Aici erati copii! Ce cautati voi aici?

 Nu puteam sa imi dau seama exact cine vorbea cu noi tot ce vedeam fiind lumina stralucitoare a unei lanterne mult mai puternice decat cea pe care o aveam noi. Trebuie sa fie o lanterna de-a soldatilor despre care ne-a povestit tata. Tot ce am putut sa imi dau seama, din voce, e ca era un barbat.

 - C-cine esti tu? Si de ce ai intrat in locul nostru secret?

Josh fusese cel care il intrebase eu stand nemiscata nestiind ce ar trebui sa zic sau sa fac.

 - Nu e nimic aici domnule, inafara de niste culori si cateva abecedare. Probabil aici ii aducea pe copii si ii invata sa scrie si sa citeasca.

 - Am inteles! Atunci sa ii ducem pe mucosii astia inapoi la domnul Leonhart. La naiba si cu Jaeger ala! Unde o fi ascuns documentele alea?

   Mi-am intors repede capul intr-o parte incercand sa imi ascund uimirea. Documente? Oare se referea la harta pe care tocmai o gasisem noi si la cartea aceea ce are niste coperti ciudate? Oricum ar fi nu o sa spun nimic. E ceva care tata a avut incredere in noi sa ne incredinteze si vreau sa protejez acest secret.

   Nu ne-au mai adresat nici un cuvant ci doar ne-au luat pe sus, umpic prea fortat daca ma intrebati pe mine, si efectiv ne-au aruncat intr-o caruta ce astepta afara. Se pare ca intradevar erau soldati. Dupa uniforme erau din aceia importanti care servesc doar scopurilor cu adevarat importante. Desi, dupa mine, ceea ce facea tata era cu adevarat important. Deci tata a facut cu adevarat ceva rau pentru ei de tipi astia sunt dupa noi aici. Altfel nu imi pot da seama de ce ar fi venit ei in aceasta pestera si ar fi cautat prin putinele lucruri ce erau acolo.

   Drumul de intoarcere a fost un calvar. Josh continua sa puna intrebari dar nu primea nici un raspuns inapoi,iar cand s-a prins de incheietura unui dintre soldatii care erau cu noi in caruta acesta l-a luat de bluza si l-a ridicat in sus. In acel moment am sarit si eu in picioare prinzand cu ambele maini mana barbatului incercand sa ii desfac degetele.

  - Dai drumul! Te rog! Vrem doar sa stim de ce a-ti venit dupa noi acolo. De ce ne urmareati?

Aproape am tipat cuvintele, dar macar au avut efect pentru ca soldatul l-a eliberat pe fratele meu, dar acum mania lui s-a intors spre mine alegandu-ma cu o lovitura peste fata ceea ce m-a facut sa cad pe spate in caruta.

 - A zis sa nu ii facem baiatului nici o zgarietura, dar nu a spus nimic de mucoasa asta.

 - Vrei sa sti de ce? De ce va urmaream? Simplu! Tatal vostru a furat si a ascuns ceva important iar voi a-ti putea sti unde anume este ascuns. De asta va urmaream! Acum taceti dracului din gura!

   Capul imi zvacnea zdravand si imi simteam obrazul si ochiul pe partea lovita cum se umfla, dar nu am mai indraznit sa spun nimic, am inceput pur si simplu sa plang in timp ce fratele meu a venit la mine si m-a imbratisat. Nu credeam vreodata ca acesti soldati pot fi atat de rai si nemilosi cu niste copiii. Mereu crezusem ca soldatii sunt niste oameni curajosi care lupta sa ajute pe toata lumea si sa ne apere nu numai de titani ci si de oamenii rai din interiorul scutului. Dar se pare ca si unii soldati sunt oameni rai. Sigur au devenit soldati doar pentru banii pe care tata spunea ca ii primeau. Spunea ca soldatii de tipul celor care sunt cu noi acum sunt cei mai bine platiti. 

   Se pare ca lumea mea se duce incetul cu incetul de tot de rapa.