Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 1. Cadoul

Zapada se scurgea printre degetele pamantului, soarele se dezmortea, iar razele lui atingeau timide ghioceii gingasi. Se apropia ziua unei prietene, Tina, care implinea frumoasa varsta de zece ani. Stateam si ma gandeam ce cadou as putea sa ii daruiesc, cand, deodata, mi-am amintit ...

Mi-am aruncat ghiozdanul pe canapeaua veche cu model rustic, colorat cu  nuante de maro si crem si am zbughit-o spre masina, unde ma astepta mama.

-         Mami, cand aveam cinci ani si am mers la ziua Tinei, mai stii ce isi dorea cel mai mult?

-         Nu, nu imi mai amintesc. Ce isi dorea?

-         Parca o aud si acum ... I-a cerut tatalui ei sa-i promita ca in anul urmator cadoul de ziua ei va fi un catelus.

-         A, da ! Si Victor i-a promis, insa nu a apucat sa-i faca acest cadou din cauza ...

-         Exact! o intrerup eu, amintirea acelui eveniment inca provocandu-mi melancolie.

-         Deci, sa inteleg ca vrei sa ii luam un caine?

-         Ihi. Poate ... un Saint Bernand. Ce zici?

-         Ce idee buna! Am vazut un pui din aceasta rasa la magazinul lui Gaston.

Gaston era prietenul din copilarie al mamei, fost consilier economic al firmei ei. Acum avea un magazin de PetShop  si o brutarie faimoasa in orasul meu, numita "La Girafe qui Pipe" - sotia lui fusese frantuzoaica si ea ii sugerase aceasta denumire -.

Dar ce nepoliticoasa am fost! Va rog sa ma scuzati! Am uitat sa ma prezint. Ma numesc Sofia Tebessa, am zece ani si locuiesc intr-un oras micut, numit Salamanca, din Spania. Iar Tina, sarbatorita zilei, este prietena mea cea mai buna.

Am hotarat, deci, sa mergem la Gaston.

-         Ola! Cea mai frumoasa mama si cea mai speciala fiica ... Chiar vroiam sa vorbesc cu voi!

-         Buna si tie, Gaston! zise mama sec. Sincera sa fiu, ea nu prea il avea la inima pe acest tip si, cunoscand motivele, nu o condamnam.

-         Inainte sa iti exprimi scurt si la obiect motivul aparitiei tale in acest umil magazin, as dori sa iti fac o propunere. Sophi, vrei sa te duci sa te joci cu pisicutele?

-         Bine. Va las sa vorbiti “ca intre adulti”!

     Ca de obicei, pe mine ma excludeau din peisaj cand era vorba despre glume sau discutii foarte serioase intre adulti, desi majoritatea prietenilor tatei pareau mai copilarosi decat mine, dar poti sa comentezi?!

     Asa ca m-am intors si m-am prefacut ca admir frumosii pesti colorati. Ca sa ajung la acvarii a trebuit sa trec de o usa, iar cand m-a observat, Gaston a inchis usa. Am mai auzit doar franturi din conversatie, iar la inceput barbatul i-a spus mamei ceva de un caine, un ... Sain Bernard. Dar ii cerea ceva la schimb. Am incercat sa aud, insa nu am reusit, usa fiind destul de impunatoare, iar peretii grosi. M-am intors si m-am uitat in jur. Inainte de acea usa demodata, de lemn masiv, magazinul era destul de dragut: viu colorat, cu poze si postere cu vedete si animalele lor de companie sau cu animale singure, cu sute de reclame la mancare de caini sau pisici... Oricum, emana un aer de siguranta si pace interioara. Cand treceai de aceasta usa, totul se schimba la 180*: erau o gramada de saci de mancare rupti sau pe jumate goi, zeci de pisici slabe si infometate, hamsteri ce se invarteau la nesfarsit in  rotile lor scartaitoare. Iar intr-un colt erau cativa caini slabi, probabili si bolnavi. Animalele dragute erau expuse in prima parte a magazinului, accesul  persoanelor  fiind interzis aici, dar cum eu si mama eram “de-ale casei”, Gaston ne permitea, sau mai bine zis, imi permitea sa umblu pe aici. Prima data cand am intrat aici si am vazut tot ce era acolo, am inceput sa plang. Imi amintesc ca era o pisica foarte bolnava intr-o cusca, iar mirosul era patrunzator: mirosea a mucegai, a mancare de animale, si a ceva ce se descompunea. Mda, se vede ca Gaston nu se chinuia sa aeriseasca prea des ... Si zic acestea avand drept dovada mirosul din incapere, acel miros asemanator cu cel de cand am intrat prima data aici.