Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 4. Stiam ca ...

~ Alex ~

Cand farurile mai aveau zece metri pana la ea, m-am dus si am impins-o cu toata forta mea. Tot ce am mai auzit dupa aceea a fost vocea Sofiei care ma striga cu glas sfarsit, de parca plangea. Am vazut cum totul se intuneca si apoi m-am pierdut. Nu am mai simtit, nu am mai auzit, nu am mai vazut.

~ Sofia ~

Cand am iesit, imaginea Tinei m-a socat. Prietena mea era in mijlocul strazii. Rimelul ii curgea in linii fine ce isi lasau urma pe obraji. Ochii verzi erau inconjurati de o nuanta subtila de rosu, dovada a lacrimilor ei fierbinti si sincere.

Ce era cel mai grav nu consta in imaginea ei, in dungile de pe obraji sau in roseata din ochi. Ceea ce ma ingrijora era masina ce se apropia cu viteza de ea. Era un camion, din cate am putut sa imi dau seama. Eram inca ametita din cauza socului suferit de diferenta de temperatura. Desi peste zi fusese cald si placut afara, vremea de schimba brusc, nori negrii luand locul soarelui ce aluneca alene pe oceanul imens, acum tulburat.

Mi-am intors privirea de la Tina si am observat ca acum stateam langa Alex. S-a uitat la mine, a zambit vag si mi-a soptit „Sa nu ma uiti, Sophi”. N-am mai apucat sa il intreb de ce, caci in secunda urmatoare am vazut cum si-a aruncat jacheta si s-a indreptat spre Tina.

Camionul mai avea zece metri pana la copila. Brusc, mi-am dat seama ce avea de gand sa faca Alex.

 -      Alex! Stai! Alex!

Prea tarziu. Fara sa imi dau seama, o lacrima fugi de la locul ei si se prelingea pe obrazul meu. Am inchis ochii. Contactul dintre camion si prietenul meu a fost confirmat de catre un zgomot puternic. L-am mai strigat o data. Acum vocea mea era stinsa, sfarsita. Ma ustura gatul teribil. Am deschis ochii. Soferul camionului pierduse controlul masinii, ajungand intr-un copac de pe marginea drumului. Corpul ranit al copilului zacea inca pe sosea, la cativa metri departare de locul unde era Tina inainte. L-am strigat pe nume pentru ultima data. Am urlat cat m-au tinut plamanii, ignorand durerea din gat. Am inchis din nou ochii, sperand sa fie doar un cosmar, iar mama sa vina intr-un suflet si sa ma trezeasca.

Am simtit cum cineva ma imbratiseasa. Suspina. Am deschis ochii. Era Tina. Ca si mine, era in stare de soc. Nu am putut sa mai zic nimic. La urma urmei ... ce mai era de zis?! Mi-am lasat ochii sa se descarce de toata povara umeda ce o purtau. M-am lasat in genunchi. Nu bagasem de seama ca stateam pe gazon. Firele de iarba ma gadilau discret, insa imi creau o stare ciudata: parca imi spuneau ca totul va fi in regula. Ca nu sunt singura. Ca ele erau acolo, pentru mine. Si sa ii arat si Tinei asta. Ca totul se va dovedi un cosmar, care se va sfarsi cu un vis frumos.

Si-a pus capul in poala mea. M-am mai linistit si am mangaiat-o pe cap asa cum ma mangaia mama cand eram speriata. Ca un fulger, constiinta mea mi-a zis ca trebuie sa il ajut pe Alex. Am lasat-o pe copila speriata sa isi verse lacrimile, si m-am intors in restaurant. Lumea nu ne simtise lipsa.

-         Hey, Sophi! Uite pisica ta! Ai patit ceva? Esti cam palida ...

-         Ty, unde e mama?

-         De ce?

-         Tylor! Te-am intrebat unde e mama!!!

-         Ok, ok. Nu te enerva. Uite, e acolo, langa tipul ala chel care danseaza cu doamna roscata, care se bataie pe langa fetita cu rochita fucsia, care danseaza alaturi de baietelul cu papion, care ...

-         Gata. Am vazut-o. Merci! Mama! Trebuie sa vorbim! Trebuie sa ma ajuti!

-         Bine, draga mea. Ma scuzati. Stiti cum sunt copiii ...