Sofia... o viață, o poveste

CAPITOLUL 9. "P.S: Orice am facut, te-am iubit mereu"

~ Tina ~

Cand mi-a ordonat sa fug si sa chem pe cineva pe nume Carla, am iesit din salon. Insa nu am anuntat imediat. Am sperat ca poate nu si-a revenit. Poate nu a auzit tot ce a zis Sofia. Poate imaginatia ne-a jucat feste si nu a fost nimic real. Poate ...

Si cum eram eu adancita in gandurile mele, nu am observat ca am inceput sa plang. Samantha statea jos si citea o revista. Gaston statea in picioare si dadea telefoane. Nu vorbea foarte tare, ca sa nu deranjeze. In ultima perioada s-au intamplat multe si pentru el: Alex – cu accidentul, apoi Jorje care a fost prins cu droguri si acum il cerceteaza politia si, ca si cum nu ar fi avut oricum detule probleme, niste vagabonzi care stau si dorm pe stazi, in lipsa de ocupatie i-au incendiat magazinul PetShop. Saracul ... Avea o viata minunata, mirifica, mirobolanta.

M-am asezat si eu pe un scaun, dar nu langa Sammy. Bárbarra nu era cu mine, caci eu fugisem de acasa. Regretam, insa stiam ca mai devreme sau mai tarziu cineva tot o sa afle de planurile mele. Nu puteam sa spun ca imi placea situatia asta. Nu imi placea deloc faptul ca prietenul meu suferea. Ca tatal lui suferea. Ca toti ceilal- ... Ok. Fiindca ceilalti insemnau mai mult Sofia si rudele ei, prietenii ei etc. am preferat sa ma abtin de la comentarii. Fetita asta mi-a stat mereu in drum. Acum era momentul perfect. Momentul razbunarii mele.

Vazand ca plang, Samantha a venit langa mine si m-a intrebat de ce plang.

-         Nu ... Nu pot sa zic. Am jurat!

-         Ce ai jurat?

-         Ca nu spun nimanui.

-         Dar ce sa spui?

-         Pai, daca ti-as zice mi-as incalca juramantul.

-         Ei haide! Explica o data! Ce ti se poate inatampla?

-         Ok. Era ... NU! Nu pot! O sa te fac sa suferi!

-         Nu mai trage de timp si spune o data ce ai patit!!

-         Uff! Bine! Eram la petrecere si vorbeam cu Sofia ...

Si uite asa am povestit tot ce s-a intamplat cu noi, cand alergam, insa am mai inversat anumite chestii, am mai omis cate ceva si am mai adaugat de la mine. Stiu ca nu era corect, dar mi-am promis mie ca o sa ma razbun pe cel care va descoperii adevarul. Deci, draga mea prietena, cum am mai zis, a sosit clipa razbunarii.

„Hm! Samantha asta credeam ca e mai desteapta si care are incredere mai mult in ce ar spune fiica ei si in instinctele ei de mama, dar se pare ca m-a crezut orbeste. A inghitit tot ce i-am zis! Ha, ha! Nici nu vei stii de unde te-a lovit, amiga! Sunt eu un copil, insa prietenii m-au invatat ce inseamna sa faci rau cuiva. Tot ei m-au invatat ca daca in viata nu pot obtine ceva, atunci sa renunt, dar sa am grija sa nu las nimic in urma mea. Nici macar pe acel „ceva”.”

Brusc, a aparut o tipa dragutica, dar cam prea simpla, prea ... cuminte si prea „I’m an angel! I’m here for you, for your life!”. Am banuit ca asta era Carla. Am lasat-o pe mama indurerata sa isi sece ochii si m-am indreptat cu cea mai dulce si inocenta fata spre asistenta. I-am aratat spre salonul lui Alex si i-am zis ca s-a trezit. S-a uitat doua secunde pe geam, in salon, apoi a inceput sa alerge. Nu stiu unde s-a dus si nici nu prea imi pasa. Acum trebuie sa fug. Sa ma ascund. Trebuie sa mai traiesc si aceasta zi pana la capat.

Am parasit spitalul si m-am dus intr-un parc. Era locul unde stateam cu Alex de obicei. M-am asezat in leagan si, involuntar, am inceput sa plang. De ce? Nu stiam. Poate pentru ca eu chiar regretam ce am facut. Intr-un fel, ma uram. Ma uram pentru ca  am procedat asa: ca i-am ranit pe toti cei dragi candva.

In ultimele saptamani, Naña si-a gasit de lucru la un centru de plasament. M-am uitat la ceasul de la mana. Era ora douasprezece. Ce repede trecuse timpul. La ora aia, Bárrb nu era acasa, asa ca m-am decis sa fac o vizita locului.

Am facut vreo douazeci de minute cu metroul. Era singurul mijloc de transport in comun care ma aducea exact in Cartierul Nou, un cartier de case si vile. Aici locuiau si Sofia si Alex, dar stateam in parti opuse: eu stateam in nord, ea in est si el in vest.

Am deschis cu usurinta poarta, caci niciodata nu o tineam incuiata. Aveam o cheie de rezerva sub presul de la intrare. M-am dus glont in camera mea. Mi-am pus intr-un ghiozdan cateva haine si alte lucruri de care mai aveam nevoie. Inainte sa plec, duritatea si rockul din mine s-au evaporat, desigur in interior. Ma simteam din nou fetita inocenta si vulnerabila ce eram candva.

M-am asezat pe pat, mi-am luat ursuletul in brate si am inceput sa plang. In scurt timp, a venit langa mine si Toto, catelul de la fosta mea prietena. Atunci mi-am amintit de toate momentele frumoase petrecute alaturi de ea. Cum ne jucam cand eram mici, cum ne prosteam in fata oglinzii cu rujurile din casa, cum ne machiam la gradinita in somn, cum ii invingeam pe baietii de la scoala la orice joc, cum stateam vara intinse pe iarba si ne uitam la stele, cum mi-a fost alaturi mereu – si cand faceam vreo prostie, dar si cand aveam o problema – , cum i-am fost si eu alaturi cand i-a murit bunica, cum Samantha ne scotea mereu la inghetata si cum ne plimbam vara prin Centru.

Am inceput sa plang si mai tare. Acum nu mai era ceva involuntar. Acum lacrimile mele era pure, sincere. Nu puteam sa cred ca l-am determinat pe Alex sa vina pe mijlocul strazii, cand vazusem ca vine o masina. Nu puteam sa cred ca azi o mintisem pe Sammy. Nu ma mai recunosteam. Unde disparuse fetita aia dulce din mine? Unde statea fata aia care dadea mereu o mana de ajutor? As fi vrut sa aflu unde, ca sa o conving sa vina inapoi. Dar acum era prea tarziu. Ea era undeva departe si nimeni si nimic nu mai putea sa o invie. Era prea tarziu.

Acum, ca eram constienta de toate acestea, tot ce am mai putut sa fac a fost sa caut o foaie de hartie si un stilou si sa scriu, cu mana tremurandu-mi:

„Dragi cititori,

Da! Aceasta era scrisoarea mea de „Adio”! Mi-am dat seama cat de mult am gresit fata de voi. De voi toti. Consider ca nu mai merit sa traiesc. Nu mai pot sa traiesc cat timp stiu ca v-am facut sa suferiti.

Bárbarra ... Naña ... Imi pare rau pentru toate datile cand am tipat la tine, cand am spart cate o vaza, cand nu am mancat tot ce imi puneai in farfurie si imi pare rau pentru fiecare lacrima pe care ai varsat-o din cauza mea.

Sofia ... Sophi ... Crede-ma ca nu am vrut niciodata sa se ajunga aici. Nu am vrut niciodata sa ranesc vreun prieten. Spunei mamei tale ca am mintit. Sammy, nu ea l-a impins pe Alex in fata camionului. Eu l-am atras pe mijlocul strazii, desi vazusem masina.

Alex ... In cazul in care nu iti mai revii, voi trai cu vina ca totul s-a intamplat din cauza mea. Nu neg asta. Gaston, sper ca vei putea sa ma ierti candva. Sper ca macar tu sa nu ma judeci. Stiu ca nu am facut bine, insa vreau sa intelegi ca eu chiar regret. In schimbul vietii fiului tau, eu imi dau viata. Sper ca Barbosul sa imi accepte propunerea si sa ia sufletul meu.

Imi cer scuze si pentru aceasta suferinta pe care o sa o provoc o data cu moartea mea. Si ... Barbosule, stiu ca fac un pacat si sper ca si tu sa ma poti ierta.

Viata mea acum a luat sfarsit. Imi doresc ca de acum incolo zambetul sa reapara pe chipurile voastre.

Cu drag,

Tina       

P. S.: Alex, orice am facut, te-am iubit mereu!”

 Apoi m-am dus in bucatarie. Vazusem asta intr-un film. Cu lacrimi in ochi, mi-am ales cel mai mare si mai ascutit cutit de acolo. Am pus scrisoarea pe masa. Mi-am mai mangaiat o data blanosul si i-am spus ca o sa ii simt lipsa. Apoi m-am asezat pe gresie. Am mai aruncat o privire spre soarele arzator de afara. Mi-am facut curaj si, cu mana tremuranda mi-am bagat cutitul in inima si l-am lasat acolo. M-a durut pe moment, insa am ignorat orice durere.

Am simtit cum privirea mi se incetoseaza si cum ceva cald imi mangaie mana. Era sangele meu. Sangele meu care acum se varsa. O ultima lacrima mi s-a prelins pe obraz. Ma uitam in gol pe tavan.

-         Imi pare rau! iar apoi n-am mai simtit nimic.