Termoponte, oraşul misterios

Visez cumva?

Sus de tot se afla o mică cămăruță plină de cutii cu diferite lucruri: haine uzate, cărți vechi, cartonașe de fotbal etc. Într-un colțişor ascuns se afla un biet pat plin de praf.
- Ăsta-i patul vostru! Făceți-vă de cap atâta timp cât nu spargeți sau rupeți ceva. S-a-nțeles?
- Da bunic-o, am răspuns amândoi dintr-un foc.
După un sfert de oră de studiat cămara bunicilor, m-am hotărât să deschid o cutie. Nu încep bine să trag la o parte scociul, că mă şi trezesc cu Luca lângă mine cu ochii cât casa.
- La ce te uiți? l-am întrebat suspicioasă deşi ştiam ce răspuns îmi va da.
- La interiorul cutiei, dă!
- Da' nici măcar n-am
deschis-o.
- Dar o ve face.
- Da, dar încă n-am...
- Şti ce, doar deschide-o!
Cutia era imensă, deci interiorul acestea trebuia să fie uimitor, dar înăuntru se aflau... cărți. O tonă de cărți vechi cu imagini, hărți şi miroseau a peşte expirat.
Deşi toate arătau aproape la fel,am luat una care avea cotorul aurit și pe care era desenat conturul unui stat asemănător Spaniei.
- Ce e ăsta? am întrebat suspicioasă.
- Deschide-l şi ai să vezi!
Paginile cărții parcă pătate de timp se mişcau lent provocând astfel un sunet asemănător valurilor mării.
Înăuntrul acesteia era uimitor. Imagini imense, clare ca luna plină, ilustrau hărți ale diferitelor țări. Numai una dintre ele ilustra un oraș imens, necunoscut de mine, numit Termoponte (cel puțin asta scria pe hartă).
- Visez cumva?
- Nu prea cred!
- De ce Luca?
- Pentru că nu cred că mă visezi.
- Bună observație.
- Dar ce-ai descoperit?
- O hartă extrem de ciudată a unui oraş numit Termoponte.
- Dar ăsta-i oraşul misterios. Am învățat la istorie despre el.
- Luca, de când înveți?!
- Hai mă, orașele misterioase sunt favoritele mele!
- Deci, ce şti despre Termoponte?
- Oraşul aparținea unei țări, Aslandia, America de astăzi. Țara era imensă, la fel şi oraşele care aparțin ei, iar oraşul Termoponte
este cel mai mare dintre toate. Se spune că nimeni nu a găsit ruinele acestuia, aşa că toate hărțile au fost distruse, mai puțin aceasta.
- Wow, poate că am avut dreptate azi dimineață!
- Ce, că eu sunt preferatul mamei?
- Poate şi asta, dar faptul că eu voi descoperi un oraș misterios.
Dintr-o dată afară se auzi un zgomot puternic asemănător unui tunet.
- Perfect! Chiar în noaptea când dormim în cămară trebuie să tune şi să fulgere şi să plouă puternic!
Fiind obosită, m-am aruncat în pat. Proastă alegere! Tot praful
s-a împrăștiat prin aer,
făcându-ne să tuşim.
- Felicitări! exclamă Luca tuşind de zor.
- Scuze! am spus cu ochii întredeschişi.
După ce praful s-a aşezat, am curățat tot locul, ca să evităm să se repete evenimentul anterior. La final, amândoi ne-am așezat în pat.
Pe fereastra lustruită se vedeau milioane de picuri mici. Fiecare picur îşi lăsa în urmă câte o amprentă, iar împreună reprezentau un desen asemănător, prea asemănător cu harta orașului găsit în atlas.
- Ce ciudat! am exclamat surprinsă.
- Ce e ciudat?
- Luca, uită-te pe fereastră!
Nu-i aşa că desenul creat de picuri seamănă cu harta oraşului?
- Probabil! Să şti, creierul dacă vede o poză, se poate obişnui cu ea şi o poate vedea în locuri neobişnuite, precum desenele create de amprentele lăsate de picurii de ploaie.
- Cred că ai dreptate. Hai să ne culcăm! Mâine este o zi importantă!
În următoarea dimineață
m-am trezit devreme ca să mă mai uit prin atlas. La un moment dat am auzit nişte paşi puternici care tropaiau de zor pe scări. La intrare, rezemat de un perete destul de şubred, mă privea entuziasmat bunicul. Acesta mă întrebă:
- Ce citeşti acolo?
- Ăm, e una dintre cărțile găsite în cutia de la pervazul geamului. Cred că e un fel de atlas sau ceva de genu'.
Şi auzind ce-am spus, el se grăbi şi-mi smulse cartea din mână.
- Să nu-mi mai iei niciodată cărțile din cutii!
- Dar mă plictiseam!
- Nu Mă Interesează! Dacă mai găsesc vreo cutie desfăcută, vă dau afară pe amândoi!
- Şi atunci noi unde vom dormi?!
- Pe jos, unde altundeva?!
- Bine, bunicule.
- Şti ce, ca să fiu sigur, am să iau cutia cu mine.
Bunicul Mituțu a luat nervos cutia de pe jos şi a plecat din cameră trântind uşa în urma lui.
Supărată, am mers până afară deoarece aerul este singurul care mă linişteşte în situații ca acestea.
Vremea era splendidă. Razele Soarelui încălzeau priveliştea. Animalele au ieşit şi ele să se joace.
La vreo 8 km distanță de mine se aflau 5 fete care mai de care mai frumoase, dar toate aveau cam aceeași înălțime ca şi mine. Am făcut toate câțiva paşi ca să ne vedem mai clar.
Toate arătau aproape la fel. Prima era blondă, destul de scunduță, dar avea nişte ochi căprui superbi.
A doua era brunetă, cu părul până la umeri, cu o privire blândă şi veselă şi cu ochii mari, albaştrii şi sclipitori.
A treia era destul de înaltă, chiar mai înaltă decât mine, cu un păr lung şi roşcat, prins într-o coadă. Chipul ei luminos avea o privire lungă, iar ochii ei erau mici şi verzi.
A patra era la fel de înaltă ca şi mine, cu un păr extrem de scurt de un blond deschis, deschis, aproape alb. Avea un zâmbet cald care te înviora de fiecare dată când îl vedeai, iar ochii ei plini de fericire erau negricioşi.
A cincea, cea din mijloc, cred că era cea mai prietenoasă dintre ele. Părul ei până la umeri, şaten cu câteva şuvițe roşcate, se mişca în bătaia vântului. Privirea ei era îndreptată înainte de parcă ştia ce o aşteaptă.
- Nu pot să cred! am exclamat uimită, cu ochii aproape plini de lacrimi.