Drumul Fayrei

Capitolul 1

      Un pas. O amintire.

      Lacrimi.

      Încă un pas. O temere.

      Durere.

      Atât sufletească, cât și fizică. Acum era părăsită. Singură. Ruptă. Dărâmată. Lacrimile îi inundau visele, sângele îi părăsea atât corpul cât și sentimentele. Rămânea falită.

      Acum, mai mult ca niciodată, își întâlnise frică. Temerea de a fi singură. Niciodată nu îi plăcu să se simtă astfel, iar acum nu îi plăcea să experimenteze acest sentiment. Dar nu avea ce face. Înainta.

      Cu greu își târa piciorul după ea. Tălpile crăpate pășeau pe unde puteau: pe pietre, pe nisip, pe cioburi. Acestea îi sfâșiau carnea și îi furau strigăte înfundate. Voia să cadă în genunchi, să strige către cer, dar nu putea. Dacă avea să cadă, urma să nu se mai poată ridica. Era extenuată și simțea că nu va mai avea forța necesară pentru un astfel de efort. Apa îi ajungea până la brâu, strângând-o ca o curea, amintindu-i mereu că este acolo, că are de gând să-i facă momentele grele. Nu avea de gând să se așeze măcar în genunchi, căci asta ar însemna să respire apă, ceea ce nu era indicat. O durea, o durea tare. Pantalonii scurți acum își meritau numele, depășind nu cu mai mult de două palme șoldurile roșiatice. Aveau o culoare și toate culorile: maro, roșu, negru, verde...

      Ochii îi erau strânși, iar mâna strângea puternic zona abdominală. Aceasta, tremurând, încerca a cuprinde carnea, a opri sângerarea, dar nu putea. Debitul era prea mare, fire rozalii părăseau rana în voie și se scurgeau printre degetele lungi și aspre. Drumul lor continua pe pielea rănită, provocând usturime. Ochii săi erau micșorați din acest motiv, dar nu împiedicau curgerea lacrimilor amare.

       Un țipăt plin de durere evadă din cavitatea sa bucală. Era rupt, îndurerat, iar nu numai ea îl putea auzi. Gura în formă de pătrat se închise imediat ce auzi o voce, un răspuns, în stânga sa. Inima începu să tureze sângele mai tare, iar asta îi dădea impresia că acesta, izbindu-se de vene, la un moment dat le va rupe, și astfel o va lăsa mută pe jos. Dar nu s-a-ntâmplat.

      Și-a întors privirea către locul de unde provenea sunetul. Un junghi îi lovi gâtul, iar aceasta chițăi. Durerea îi era acum impregnată în fiecare colț al gâtului și, respectiv, al capului. Dar nu avea ce face. Răbda.

      Ochii – cu greu – scanară rapid împrejurimile, acesta fiind momentul în care putu sesiza, de fapt, gravitatea momentului.

      Ierburile înalte erau, poate, singurele ce mai aveau șanse de supraviețuire. Acestea se ridicau către cer, plângând și ele cu picături de pământ. Câțiva copaci solitari păzeau zona, veghind cu tristețe priveliștea apocaliptică. Apa își relua acum locul avut cu mulți ani, milioane de ani în urmă, bolborosind triumfătoare. Niciun pâs, niciun sunet de animal, nicio insectă ce să bâzâie, să te enerveze. Nimic. Liniște.

      În jurul arborilor, strânse ca un lanț, se aflau obiecte aduse de apă, vietăți aduse de destin. Și acolo, lângă un copac falnic, puțin jerpelit de lovituri, Fayre putu observa emițătorul strigătului.

      Gura i se deschise, iar mâna i se ridică imediat de pe rană și se îndreptă către gură, încercând să oprească un strigăt ce urma să apară. Dar nu reuși să o îndepărteze prea mult de abdomen, căci trebui să facă cale întoarsă și să apese iar rana, durerea răspânzindu-se prin ace ce începeau a descoase și ce a mai rămas din pânza fericirii, liniștii.

      — Ma-mă... spuse cu glas spart, privind corpul lipit de copacul nu foarte depărtat de ea.

      Picioarele începură a trece prin apă precum niște spice. Acestea își croiau drum printre resturi, încercând orbește să ajungă la destinație. Mâna dreaptă împingea și ea apa, încercând să grăbească înaintarea greoaie prin aceasta.