Drumul Fayrei

Capitolul 2

      Seara o găsi pe tânăra Fayre în aceeași ipostază. Stătea, secătuită de puteri pe același maldăr. Se odihnise și, chiar dacă nu mai stătu în loc atât timp de mult, era sleită. Corpul îi era într-o relaxare totală și simțea că nu avea cum să își continue drumul. Nu fără mama ei.

      Ochii îi erau închiși, iar părul i se împrăștia ușor pe morman. Ii era frig, începuse să tremure. Se simțea slăbită ca și după o zi întreagă de muncă. Dar nu avea ce face, trebuia să își continue drumul.

       Nu mai avea ce lăcrima. Nu mai avea ce să mai facă pentru a-și exprima tristețea. Acum o închise într-o colivie, lăsând-o să-și cânte melodia molipsitoare, jalnică, pentru totdeauna, credea ea.

      O briză rece o aduse la realitate. Stătea lângă o mortăciune. Nimic mai mult. Mama ei nu se mai afla în acel coșmar, nu, în niciun caz, acum se afla altundeva, într-un loc prea greu de înțeles pentru mințile noastre. Între timp, în jurul său erau alte persoane ce aveau nevoie de ajutor. Dar ea stătea, plângându-și de milă.

      Nu poți schimba trecutul.

      Nu poți opri lacrimile, iubirea.

      Nu poți renunța la ea.

      Dar trebuie.

      Părul i se mișca ușor în vântul ce se întețea treptat. Mâna sa rece, tremurândă, ce până acum poposi pe corpul femeii ce i-a dat viață, acum își reluă instinctiv locul pe abdomen. O uimire presărată ușor o făcu să își deschidă lent gura, formând astfel acum un mic oval. Mâna îi atinsese rana, atinsese ceva lipicios, sângele ce se întărise relativ. Clipi de repetate ori, încercând a se obișnui cu atmosfera. Ochii o usturau, iar obrajii îi făceau dificilă formarea unor expresii. Acum erau, parcă, împietriți de dâra întărită lăsată de lacrimi, dâră ce îi va ține sufletul mereu lipit de ele. Își ridică cealaltă mână și, cu grijă o pusese pe grilajul blestemat. Pipăi ușor textura sa, simțind așchiile pătrunzându-i carnea. Oftă și șopti în mintea sa „scuze“, după care, printr-o încordare, reuși să se sprijine de grilaj și să se pună în picioare.

      Ce priveliște...

      Durerea îi era acum impregnată în fiecare celulă, iar fiecare pas o prăbușea. Trebuia să ajungă la un alt copac, unul în care să se poată cățăra, apa devenise brusc prea rece și greu suportabilă. Făcu un pas, șchiopătând. Încă unul. Durere. Ceva îi înțepă laba piciorului, făcând-o să-și piardă echilibrul. Căzu în genunchi, răpusă de durere și greutăți. Acum apa îi ajungea aproape de gât, astfel provocă un fior rece în tot corpul. Îi era frică, frig. Simțea că avea să moară în locul acela. Dar nu își permitea să o facă. Își sprijini mâna de genunchi și cu greu se ridică. Păși în continuare, încercând a reacționa ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Copacul la care voia să ajungă nu era departe și, spera ea, avea să se poată cățăra în el.

      Priveliștea o înfiora. Era încărcată cu o anumită frică și durere și, printre resturile greoaie, pășea maiestuoasă moartea. Era gata să ia pe oricine. Chiar și pe ea.

      „Nu vreau să mor“ își repeta încontinuu. Era, probabil, dorința la care ținea cu atâta speranță încât nu putea să excludă varianta de a nu se îndeplini.

      Ochii îi fugiră pe un corp al unei persoane.

       Să o ajut...

       Voia să treacă indiferent mai departe, dar nu putea. Ea nu era făcută așa. Mereu ajuta persoanele, chiar dacă de multe ori o făcea de văzul lumii. Dar acum, cei din jur erau singura ei speranță, iar ea era speranța lor. Speranța tuturor spiritelor ce stăteau să se piardă în văzduh.