Mitologie generală pentru începători

6.Hades

                                                    6. Hades, zeul Infernului
                             
          ● Hades, zeul infernului, fiul lui Cronos și al Rheei. Ca și ceilalți frați ai săi, când s-a născut, Hades a fost înghițit de tatăl său, apoi dat afară. Mai târziu a participat la lupta dusă de olimpieni împotriva titanilor. Când s-a făcut împărțirea Universului, lui Zeus i-a revenit Cerul, lui Poseidon - Marea, iar lui Hades - lumea subpământeană. Hades sălășluia în împărăția umbrelor, pe care o cârmuia alături de soția sa, Persefona. El nu îngăduia nimănui, odată ajuns acolo, să mai vadă lumina zilei. Când Heracles a trecut hotarele Infernului, s-a lovit de împotrivirea lui Hades, pe care l-a rănit cu o săgeată, silindu-l să se refugieze în Olympus. Numele de Hades era evitat de cei vechi, care se fereau să-l pronunțe, socotindu-l aducător de nenorociri. Cel mai adesea el era invocat sub numele de Pluton (Zeul cel bogat), aluzie la bogățiile nemăsurate care se ascundeau în măruntaiele pământului. Hades este și un nume sinonim cu împărăția subpământeană pe care o stăpânește zeul cu acest nume. După diferite surse mitologice, această împărăție cuprinde Tartarul, Câmpia Asfodelelor, și tărâmul paradisiac destinat eroilor și celor favorizați de zei, precum și sufletelor oamenilor virtuoși - Elysium sau Câmpiile Elizee.

       ● Câmpiile Elizee (în greacă: Ήλύσιον Πέδιον, Elysion Pedion; în latină: Elysium) este un tărâm paradisiac, de la capătul de apus al lumii, dincolo de fluviul Oceanus (Homer) în care ajungeau după moarte, după mitologia greacă și romană, eroii (din Epoca de aur) și oamenii virtuoși (enaretoi). Ea a fost uneori asimilată cu Insulele celor fericiți - Μακάρων Νήσοι, Makaron Nesoi (Hesiod Munci și zile, p.166), în latină: Fortunatae Insulae - sau, după Pindar, în Odele olimpice, Insula celor fericiți sau Insula albă.

Credința într-un asemenea tărâm, existentă și în alte religii, ar putea fi o moștenire a religiei minoice din Creta[1]. Câmpiile Elizee fac parte, după o parte din legende (vezi Eneida lui Vergilius) din Lumea subpământeană Hades Άδης sau așa zisa Lume de Jos (Kato Kosmos), alături de Tartar (Tartaros), locul haotic și sumbru de pedeapsă al celor care au făcut rele și păcătuit față de zei, ca de pildă al Titanilor, și Câmpia asfodelelor, unde duc o existență automată și ștearsă, asemănătoare oarecum cu cea de pe Pământ, cei care au făcut și fapte rele și bune, de o seamă.

În Câmpiile Elizee se află pășuni înfloritoare și domnește o veșnică primăvară, nu plouă, nici nu ninge, nu e frig și nu e cald, iar Zefirul, Zέφυρος, vântul de vest, domolit, aduce o adiere răcoroasă și plăcută - δροσία. Apele râului Lethe (η Λήθη = Uitare) care le parcurg, conțin un nectar νέκταρ care, dacă este băut, face uitate toate necazurile și traumele suferite în existența terestră. Locuitorii Câmpiilor Elizee stau la umbra arborilor de tămâie Mυρτιά și se delectează practicând călăritul, întrecerile atletice, jucând cu zarul sau cântând și dansând. În fruntea acestui tărâm, după cum povestește Pindar, ar sta însuși Cronos, după ce a fost adus încoace, adormit cu licoarea methύ, în căsnicie cu Rhea, sau judecătorul Radamant, fratele lui Minos (și soția sa Alcmena), sau amândoi (Pindar O1 II61 fragm.95). După alte surse, ținutul ar fi condus de Kadmos, alături de soția sa, Harmonia. În așa numita Câmpie a Sosirii πεδιάδα της άφιξης, cei morți sunt judecați de cei trei judecători Minos, Radamanthus și Aiacus (Eakos) și trimiși, după caz, în Tartar, în Câmpia Asfodelelor sau în Elysium (Vergilius, Eneida 6.541). Câmpiile Elizee sunt descrise, între altele, în Odiseea lui Homer în cuvintele adresate de Proteus lui Menelau (Odiseea 4.563-568). Insulele celor Fericiți au fost identificate uneori cu Insulele Canare, iar Insula Albă Leukos - cu Insula Șerpilor din Marea Neagră, care ar fi devenit astfel reședința de după moarte a lui Ahile și Patroclus, a lui Aiax, Ifigenia, chiar și Medeea (după toate câte a făcut), uneori asociate lui Ahile.

În dumbrăvile Câmpiilor Elizee sau ale Insulelor celor Fericiți își au sălașul Orfeu și Musaeus, membri ai casei regale troiene (ca Anchise, tatăl lui Eneas), Menelau și frumoasa Elena, Rhadamant și Alcmena, Cadmos și Harmonia, Diomede (uneori localizat într-o insulă a fericiților din Marea Adriatică).
 
       ● Tartar (în greacă: Τάρταρος, Tartaros; în latină: Tartarus) este cea mai joasă regiune a lumii, fiind atât de adânc sub pământ pe cât este pământul sub cer. Conform poetului grec Hesiod, o nicovală de bronz are nevoie de nouă zile pentru a ajunge, în cădere, din cer până pe pământ, deci unui obiect i-ar trebui tot atât timp pentru a cădea de pe pământ în Tartar. Tartarul este descris ca fiind un loc întunecat, umed, trist, înconjurat de un zid de bronz, iar după acesta un strat triplu de noapte. Alături de Haos, Gaia și Eros este una dintre primele entități care există în univers.

Pe când Hades este tărâmul morților în mitologia greacă, Tartarul conține și el un număr de personaje. În legendele timpurii, este în principiu închisoarea zeilor înfrânți; Titanii au fost exilați în Tartar după ce au pierdut bătălia împotriva zeilor olimpieni, iar Hecatonchirii stau deasupra lor, ca gardieni la porțile de bronz. Când Zeus îl învinge pe monstrul Typhon, născut din Tartar și Gaia, îl aruncă și pe el în același abis.

Pe de altă parte, în miturile mai târzii, Tartarul devine un loc de pedeapsă pentru păcătoși. Seamănă cu Iadul și este opus al Elysium, viața de apoi pentru cei binecuvântați. Când eroul Aeneas vizitează lumea de dedesubt, se uită în Tartar și vede torturi aplicate Titanilor, Tityos, Otus și Ephialtes și Lapith. Rhadymanthus (și, în unele versiuni, fratele său, Minos) judecă morții și le stabilește pedeapsa.

     
      ● Se crede că bătrânul luntraș care transportă morții în lumea de dedesubt, Charon, trece peste râul Styx, unde câinele Cerber, care are coadă de dragon, păzește, permițând tuturor sufletelor să intre și nici unuia să iasă. Aceasta este o concepție greșită. De fapt, Charon trece peste râul Acheron, unde Cerberul stă de pază pentru eternitate. Tot legat de acest subiect, Charon conduce doar sufletele celor care sunt îngropați cum trebuie, cu o monedă (numită obol), care se pune în gura decedaților în timpul funeraliilor.

Dacă un zeu își depunea jurământul la râul Styx și nu se ținea de cuvântul său, Zeus îl forța pe zeul respectiv să bea din râu. Apa este presupusă a fis atât de rea, încât zeul își pierdea vocea timp de nouă ani. Râul nu este subiectul nici unei legende, dar apare menționat în mai multe. Aceste fărâme de descrieri oferă nu numai o perspectivă extraordinară asupra râului, ci și a viziunii grecilor antici asupra lumii de dedesubt, de la porțile de adamanțiu până la nivelurile separate ale Tartarului și Erebusului de pe Câmpiile Elizee.

În acest râu, zeița Thetys, mama lui Ahile, l-a îmbăiat pe acesta când era prunc pentru a-l face invincibil. Ținut de călcâi în timp ce era scufundat, lui Ahile i-a rămas un singur punct vulnerabil: călcâiul. Acesta i-a adus și moartea în Războiul troian.