Primadona

1. Santa Clara de Buenas Virtudes

Spania, Decembrie 1547

       În perioada în care tribuna ecleziastică dăinuia ca lege absolută peste toate ţinuturile spaniole şi nu numai, doar fată muncitoare să nu fi fost.

       Santa Clara de Buenas Virtudes şi-a primit numele de la maicile îngrijitoare ale sanatoriului Maria de los almas, pe scările căruia a fost abandonată a doua zi de la naştere, ori de ruşine că era doar jumătate albă şi în cealaltă jumătate îi curgea sânge de sclav, ori din milă, sperând că bunele maici se vor îndura de sufletul ei corcit. Aşa şi fu. Maica Ygnacia de Vernes y Sábado o auzi cum ţipa şi urla pe treptele scorojite de la intrarea din spate a sanatoriului, pe când îşi făcea vizita de seară la unul dintre pacienţii internaţi în aripa terminalilor. Mai întâi crezu că e o mâţă în călduri, apoi doi cotoi pregătiţi să se încaiere, aşa că înmuie bine compresa în blidul cu apă rece de pe marginea patului, o stoarse în pumn şi o aşeză pe fruntea muribundului, înainte de a lua lighenuşul cu apă îndreptându-se cu el spre geam. Mai întâi se uită strâmbând din ochi, spre pubelele zoioase din colţ, apoi fixă cu privirea gunoaiele răsfirate în mocirlă dar nu zări mâţa. Când copila se porni într-o altă serie de răgete, Ygnacia nici nu stătu pe gânduri şi azvârli apa acolo de unde se auziră. Abia când copila începu să suspine şi să sughiţe de spaimă şi frig, dibui şi maică că pisicile intrau în călduri primăvara şi că tocmai azvârlise apă pe un prunc.

       Doar din lumina gălbuie ce ieşea din hol pe uşă, Ygnacia nu apucă să-i vadă fetei culoarea maronie. În întunericul de afară Santa Clara era o copilă ca oricare alta şi atât, aşa că maica apucă să se îndrăgostească ireversibil de mica copilă, chiar din clipa în care aceasta o apucă straşnic de degetul arătător ducându-l la gură să sugă din el. Când o băgă la adăpost, aproape că nici nu observa că-i mulatră dacă o altă soră de sanatoriu nu interveni siloasă:

       "Pui de abominaţiune! Asta ne mai lipsea!"

       Nu se întâmpla des ca maicile de la Maria de los almas să găsească plozi pe treptele lor, căci unele stricate îşi aruncau progeniturile direct în pădure să fie mâncate de salbaticiuni, sau îi înecau pe pruncii nedoriţi în graba apelor din fluviul Duero, dar altele, de frica avorturilor făcute de moaşele ce lucrau la negru, prin dughene sau văgăune ferite şi întunecate, duceau pe ascuns sarcina la termen iar cand odorul li se năştea, îl strecurau în inima nopţii pe la te miri ce temple, mănăstiri sau azile. Printre infanţii nedoriţi şi ocărâţi de propriile mame, rar se găseu să fie albi sau sănătoşi. Majoritatea erau mulatrii, făcuţi din mame sclave abisiniene şi taţi creoli, de cele mai multe ori marchizi sau ce miri ce alte ranguri, iar dacă nu erau corciţi, abandonaţii erau prunci prematuri, sortiţi să piară ori diformi şi mutanţi din pricina mamelor ce se drogau cu mescalină şi opium prin bodegile de pe lângă porturi. Santa Clara de Buenas Virtudes nu era nici albă, nici diformă şi nici din tată marchiz, deşi prin sângele ei african curgeau şi fire nobile, acestea le moştenise de la mamă-sa, fiica unui baron de speţă joasă, a cărui casă începu să fie din ce în ce mai recunoscută datorită succesului negoţului cu sclavi negri. Tânăra viitore mamă avea doar cinsprezece ani în anul în care rămase grea. În una din nopţile toride în care tată-su era plecat pe vas, spre Africa, şi mamă-sa era ocupată în capela adiacentă casei, rugându-se şi frecând rozaliul între degete pană făcea băşici, Esabella Escobar de Adonías se furişă în grajdiul cailor, împreună cu Unas, fiul unei negrese ce servea în curtea baronilor, şi ne mai putând să-şi stăpânească văpaia din pântec, se culcă cu el.

        Fiul sclavei fu spânzurat de straşina casei chiar în noapte în care Santa Clara se născu, iar Esabellei îi dădu baronul răgaz încă o zi şi o noapte cu bebeluşul, înainte de a îl urma pe tatăl ei în soarta întunecată. Lehuză şi sângerând din pântec şi măruntaie, Esabella înfofoli copila într-o cergă de pe pat şi în toiul nopţii, când prinse momentul, fugi prin curtea sclavilor, care o ascunseră de focul pruncei, şi fără să o privească măcar o clipă pe copilă, o duse atât de departe pe cât o purtară picioarele. Acasă se întoarse în zori, spăşită de puteri şi cu chipul pământiu. Înainte să cânte cocoşul şi să-l scoale pe baron din beţia trasă la furie, fata se sui pe un scaun putred de umezeală, fix sub ştreangul mic pe care tătăl ei îl pregătise pentru bebeluş. Îl lărgi de la nod apoi se asigură că funia va ţine. Îl dădu peste cap şi îl aranjă la ceafă, şi fără să clipească apucă de mâna rece şi umflată a lui Unas, înainte de a împinge cu un călcâi scaunul de sub celălalt.

        Ultimul gând al Esabellei Escobar de Adonías fu despre fiica ei. Muri cu un zâmbet vânăt şi sfidător pe buze căci îşi dădu viaţa fragedă pentru copila ei care avea să trăiască mult şi pur, alături de maicile de la Maria de los almas. Cu siguranţă nu la curvie, incest şi crimă, se gândea Esabella atunci când îşi frânse gâtul sub straşina tatălui ei.

-----------------------------------------

Hello!

E prima chestie mai serioasă, mai adultă şi mai ne-fantasy pe care o scriu aşa că fiţi blânzi :))

Păreri, comentarii, critici constructive, sunt mereu bine venite.

-Delilah