Sinucidere sau Crima Perfecta

Capitolul 3

Trecuse deja o lună de când eram internat la Clinica de Psihiatrie. Eram demoralizat, lipsit de viaţă, fără poftă de mâncare. Stăteam toată ziua în pat, privind în gol pereţii vopsiţi într-un alb imaculat. Aveam în cameră încă două persoane, de vârstă apropiată, internate din acelaşi motiv. Cum eu stăteam tot timpul întins pe pat, cu ochii aţintiţi pe pereţi, nu comunicam des cu aceştia. După o lună de la internare, încă mintea mea  punea în scenă ultima întâlnire cu bestia care mă bântuia, de fiecare dată când închideam ochii. Îi puteam simţi respiraţia greu de suportat, îi vedeam ochii aceia malefici cu atâta claritate, iar puterea şi forţa aceea cu care mă determinase să iau pastilele îmi depăşeau orice imaginaţie. Eu eram tipul omului care nu crede în fenomene paranormale şi entităţi ce pot face rău corpului uman, dar asta cu siguranţă nu era doar o închipuire de-a mea. Adevărata problemă nu era lipsa mea de acasă, sau faptul că pierdeam zile din viaţa mea pe un pat de spital, practic, ci pericolul la care eram conştient că e supusă mama. Ştiind de existenţa acelui demon, sau ce o fi el, nu reuşeam să îmi găsesc liniştea. Totuşi, de fiecare dată când îi spuneam mamei să mă ia acasă, primeam mai tot timpul acelaşi răspuns: nu poate să facă nimic atât timp cât eu nu îmi doresc să mă vindec. Bine, adevărul este că mama, în realitate, îşi dorea să mă vindece de o altă chestiune pe care o deranja cu privire la mine, însă despre asta vă voi povesti ceva mai târziu. Viaţa de spital era nu doar plictisitoare, dar aveam impresia că în loc să te ajute psihic să te ridici din stadiul în care te aflai, tu ca pacient, parcă mai adânc te îngropa. În cazul meu, trebuie să recunosc, lucrurile stăteau bine, însă vedeam colegi de spital care erau trataţi ca nişte animale: umiliţi, trataţi cu dispreţ şi chiar bătuţi de unii angajaţi ai spitalului care considerau că sunt cu mult mai superiori decât acele fiinţe care trăiau nişte drame, când realitatea era alta, ei erau cei care avea mai mare nevoie de ajutor. Nimeni nu îţi dă dreptul, ţie ca persoană, parte a unei instituţii publice, să tratezi în aşa manieră pacienţii. Îmi era milă de ei, aş fi vrut să merg să le fiu o mângâiere, însă încercam să nu mă fac observat, în speranţa că îmi vor da drumul din spital mai repede. Cine s-ar fi gândit că pentru o simplă tentativă de sinucidere, aveam să fiu condamnat la trei ani de spitalizare psihiatric. Aşadar, nu aveam de ales decât să mă resemnez, să fiu un băiat cât mai bun, şi să sper. Speranţa era singura încurajare pe care mintea mea o transmitea sufletului ce se zbătea de spaimă. Chiar şi atunci când ieşeam să mă plimb prin curtea spitalului, încercam să evit aglomeraţiile, pentru a nu atrage atenţia. Îmi aduc aminte de un episod din acea iarnă când începuse să ningă. Am fugit afară. Era un peisaj feeric. Simţeam cum fulgii îmi atingeau atât de suav faţa, vedeam cum grădina şi potecile spitalului îşi pierdeau culoarea şi îmbrăcau albul perfect. Nu era foarte frig afară, era chiar perfect. Văzusem la un moment dat trei copii jucându-se prin curte. Mi-aş fi dorit foarte mult să intru în vorbă cu ei, să mă joc împreună cu ei, să mai uit de greul ce îmi apăsa sufletul în acel loc, însă am preferat să mă retrag de fiecare dată în colţul meu. În plus, nici nu ştiam dacă episoadele mele pot, sau nu, avea vreun efect asupra lor. Nu îmi doream să implic şi mai mulţi oameni în suferinţa şi drama vieţii mele, ajungea dramei propria-i dramă, aşa că băncuţa ce se afla în capătul grădinii, ascunsă între doi copăcei, era locul perfect în care mă puteam refugia atunci când aveam nevoie de linişte, pace şi un moment de reculegere. Să fiu doar eu şi cu mine. Aşa treceau zilele, una după alta, cu paşi repezi pentru unii, şi foarte înceţi cu alţii. Pentru mine, spre exemplu, treceau foarte încet. Simţeam câteodată că dacă mai stau acolo, închis între patru pereţi, o voi lua razna. Pentru mine era ceva asemănător claustrofobiei. Aveam momente când trebuia să plâng, iar când o făceam, o făceam în hohote. Desigur, acela era un moment în care îmi vizitam prietenii de suflet ce îmi ascultam de fiecare dată of-ul cu multă răbdare şi delicateţe, cei doi copaci. Erau aproape doi ani de zile de la moartea lui Silviu, şi încă aveam o durere atât de profundă şi adânc tipărită în inima mea. Se despicau bucăţi din sufletul meu cu fiecare zi în care îmi aduceam aminte de el şi mi-l închipuiam atârnat în acel cablu de tractare, zbătându-se în ultimele lui momente. Ceea ce mă consuma cel mai mult era vina ce îmi apăsa conştiinţa. De unde era să ştiu în acea noapte că acel telefon, ignoranţa şi indiferenţa cu care am tratat acel ultim apel, ultim dialog dintre mine şi fratele meu, mă va distruge peste doi ani. În mintea mea, eram vinovat pentru moartea lui şi, poate tocmai din acest motiv, mă bântuiau atâtea vise, atât de multe coşmaruri şi viziuni. Singurul prieten care mă vizita şi nu era ruşinat că o face, era Sergiu. Pe măsură ce treceau anii, Sergiu îmi dovedea că nu greşisem atunci când l-am ales ca cel mai bun prieten, un prieten de suflet, un al doilea frate care acum îmi era sprijin în aceste încercări la care mă supunea viaţa.