Sinucidere sau Crima Perfecta

Capitolul 7

Dragi cititori, azi nu vă voi povesti din întâmplările mele de odinioară, ci vreau să mă urmaţi într-o călătorie specială. Îmi este atât de greu în această singurătate, de aceea aş vrea ca voi, prietenii mei, cei care îmi citiţi cu interes aceste rânduri, să mă urmaţi, să fiţi alături de mine, așa cum aţi fost şi până acum. Mai sunt multe de povestit. Mai am multe să vă spun, în special cum Paul şi Remus au reuşit să ajungă la cutia misterioasă, şi care a fost preţul pe care unul din ei a trebuit să îl plătească. De multe ori, în viaţă, suntem forţaţi să facem sacrificii fie pentru binele nostru, fie pentru binele celor din jur. O calitate pe care nu toţi o au. Acum, în vreme de război, când stăm cu toţii ghemuiţi în unul din colţurile casei, de teamă ca nu cumva vreun soldat să intre peste noi şi să ne împuşte, vreau totuși să fac un gest pe care nu l-am mai făcut demult. Un gest care, deşi mă expune riscului de afară, trebuie să îl fac de dragul liniştii mele interioare. Aş vrea să mă însoţiţi la cimitir. Din pricina singurătăţii şi a suferinței pe care am îmbrăţişat-o odată cu dispariţia mamei mele, nu am mai avut curajul să merg să o vizitez în locul în care zace atât de tristă şi rece, pentru eternitate. După trei ani de zile, acum, când se împlinesc, iată, douăzeci de ani de la moartea fratelui meu şi trei ani de la moartea mamei mele, simt că e momentul să ies din această carapace, din acest spaţiu atât de obscur, atât de singuratic şi atât de lipsit de viaţă. Vă puteţi imagina ce înseamnă să trăieşti trei ani de zile lipsit de lumina zilei, cu hrană doar atât cât să poţi trăi şi să nu mori, fără prieteni, fără oameni cu care să poţi schimba idei, fără locuri pe care să le poţi vizita, fără toate acele mici plăceri care îţi luminează zilele atunci când norii problemelor tind să acopere întreaga boltă cerească a vieţii? Eu trăiesc de trei ani de zile în aceste condiţii. Trăiesc zi de zi amintindu-mi în detaliu fiecare moment al ultimilor douăzeci de ani. Trăiesc în agonie, în durerea amintirilor, devenind astfel un sclav al trecutului. Un trecut pe care am decis să îl aştern pe hârtie, un trecut care şi acum mă stigmatizează de fiecare dată când aleg să călătoresc prin el. Ce pot să fac, dragilor? Dacă nu aş face asta, dacă nu v-aş povesti toate acestea, dacă nu aş pune pe hârtie toate aceste lucruri, cum ar putea urmaşii mei, urmaşii voştri, cei ce vor veni după noi, să nu repete toate aceste greşeli, să se bucure de fiecare clipă a acestei vieţi, chiar dacă ea pare de multe ori un drum presărat cu mii de spini pe care noi trebuie să îl parcurgem desculţi. Viaţa are multe coborâșuri, multe obstacole uneori aproape imposibil de depăşit, însă cu multă răbdare, perseverenţă şi tărie dificultățile pot fi învinse, iar viaţa va părea frumoasă şi plină de culoare. Da, după atât de multe experienţe traumatizante, după atât de multe întâmplări sinistre, după atât de multe greutăţi şi răutăţi cu care am fost nevoit să dau piept, am înţeles că fericirea mea depinde de sensul pe care îl dau eu acestor suferinţe şi de înțelesul pe care îl dau eu vieţii. Târziu am înţeles că fericirea adevărată nu se rezumă la a căuta mereu să fac pe alţii fericiţi, ignorându-mi mie nevoile şi sacrificându-mă în cel mai agresiv mod, ci a mă face pe mine fericit iar din acest izvor de bucurie să îi adap şi pe alţii.

Vom merge împreună, așadar, astăzi, 8 martie 2035, la mormântul părinţilor mei şi al fratelui meu. Toţi trei își găsesc odihna în acelaşi trist lăcaş de odihnă. Tatăl meu, plecat din această lume de patruzeci şi trei de ani, fratele meu de douăzeci iar mama de trei ani de zile. Finaluri cutremurătoare, destine spulberate şi vise năruite atât de repede şi atât de uşor. O viaţă atât de nedreaptă, o istorie a unei familii zdrobită de greutatea durerii, durere ce nu le-a fost niciodată străină, ba mai mult au cunoscut-o de la cele mai fragede vârste. Am suferit enorm, ani de-a rândul, după tatăl meu. Acum, rezemat de cripta în care se odihnesc fiintele mele cele mai iubite, îmi aduc aminte cu suspin de anii copilăriei în care, realizând prea puţine, dansam în casă cu tabloul tatălui meu. Plângeam pe versurile unei melodii ce elogia tocmai dispariţia unui tată de lângă copilul său, la o vârstă foarte fragedă. Pe atunci nu îmi dădeam seama, desigur, că prin acest gest al meu îi provocam şi mai multă suferinţă mamei mele. Mama, cea mai minunată fiinţă de pe acest pământ. Acum, îngenuncheat lângă mormânt, cu ochii împăienjeniţi de lacrimi, cu obrajii inundaţi de șiroaie de lacrimi ce ating pământul rece şi greu, cu sufletul atât de însetat după iubire, cu inima frântă, cu mâinile tremurânde, cu o bătrâneţe pe care am cunoscut-o mult mai devreme, îmi cer iertare, aici, acum, în faţa lor, în faţa acestor îngeri ce acum mă privesc din cer, probabil cu suspin şi dor. Îmi cer iertare pentru eșecul de a fi avut grijă de ei. Pentru acele greşeli specifice vârstei şi imaturităţii de la acea vreme. Pentru că ei nu mai sunt lângă mine, iar eu nu mai sunt lângă ei. Pentru că ei sunt acolo, într-o groapă de mormânt rece şi greu, iar eu aici, jelind lângă o bucată de piatră frumos pictată şi decorată cu chipurile lor duioase. Plâng, suspin, scrijelesc cu degetele pământul ce îmi ţine familia captivă, dar ştiu că nimic şi nimeni nu îi mai poate aduce înapoi. Îmi aşez capul pe pământul stropit acum de lacrimile mele seci şi amare. Le aud, parcă, suspinul şi durerea pentru că m-au lăsat să duc de unul singur ultimele poveri ale acestei familii. Le simt părerea de rău, dezamăgirea, sufletul neliniştit de suferinţa în care eu singur am decis să mă scufund odată cu moartea mamei mele. Până şi florile pe care le-am adus ca omagiu familiei mele, se pleacă în faţa tristeţii mele. Candelele își exprimă şi ele solitudinea prin focul ce îmi luminează chipul acum, în prag de seară. Sufletul meu este un foc continuu ce îmi topeşte fiecare minut al vieţii, așa cum lumânarea topeşte încet încet fiecare picătură de ceară. Îmi este greu fără ei, îmi este greu fără aceşti stâlpi ai vieţii mele fără de care încă nu am învăţat să trăiesc. Îi vreau înapoi, îi vreau din nou alături de mine, la aceeaşi masă, la acelaşi loc de joacă, în toate acele locuri frumoase prin care am trecut împreună, ca o familie. Îmi doresc ca tata să întregească acest tablou al fericirii. Îmi doresc ca ei să se întoarcă pentru a fi o familie fericită, împlinită, lipsită de griji şi probleme. Vă vreau lângă mine: iubitul meu tată, scumpă mamă şi dragul meu frate. Vreau să vă strâng din nou în braţe, să simt căldura inimii voastre şi dragostea sufletului vostru pur ce mi-a fost mereu, şi încă îmi e, imbold şi exemplu de trăire a iubirii. Îmi lipsiţi atât de mult, dragii mei. Aş vrea să am puterea de a vă aduce înapoi, însă nu pot. Ne-a fost destinat să ne despărţim mult prea devreme. Iar tu, dragul meu frate, m-ai lăsat singur în această vale de lacrimi numită lume, în loc să îmbătrânim împreună şi să râdem de micile noaste prostioare şi copilărisme de odinioară. Regret enorm că nu am reuşit să te protejez. Sunt trist pentru că am lăsat moartea să te răpească de la o vârstă atât de fragedă. Iubita mea mamă, îmi voi aduce mereu aminte de tine cu multă plăcere pentru că ai fost cea mai bună mamă pe care cineva ar fi putut să o aibă. Astăzi nu aş fi fost omul care sunt, fără ajutorul tău. Îţi mulțumesc din suflet pentru timpul tău, pentru viaţa ta, pentru grija pe care mi-ai purtat-o până în ultima clipă a vieţii tale. Iar ţie, tată, nu pot decât să te rog să ai grijă de soţia ta şi de copilul tău minunat, acolo unde sunteţi, şi să veghezi, împreună cu ei, asupra mea. Fără voi, fără iubirea voastră, fără ocrotirea voastră nu voi reuşi să trec prin aceste vremuri atât de grele. Eu vă iubesc enorm şi sper, ca într-o zii, acolo sus, să ne reunim şi să ajungem la acea fericire pe care ne-am dorit-o cu toţii. Până atunci, dragii mei, odihniţi-vă în pace şi bucuraţi-vă pentru că sunteţi împreună şi aţi scăpat de suferinţe.