Derek povestește;
Au trecut câteva săptămâni bune în care am continuat să am grijă de ea. Rana de pe față s-a transformat într-o cicatrice, unghiile i-au crescut, gura pe dinăuntru s-a vindecat în proporție de 90 la sută, și sângele ei a ajuns unde trebuie, înapoi în vene. Deschide ochii însă de fiecare dată când o face nu mă privește și nici nu doresc să o forțez să o facă.
Astăzi este o nouă zi și așa cum obișnuiesc să fac intru în camera ei și îi așez mâncarea pe noptieră. Nu am schimbat o vorbă în aceste săptămâni nu i-am pus vre-o întrebare deoarece mă gândeam că o va durea când îmi va răspunde. Ne-am îndepărtat mai mult decât îmi pot imagina și până și nopțile ni le-am petrecut în camere separate. Intru îi servesc mâncarea, îi administrez medicamentele, cam asta e rutina.
- Vreau să ies la lumină! Vocea ei mă face să o privesc și îi simt mâna deasupra mâinii mele.
- Acum? O întreb și privirea ei se ridică spre a mea, suferința ei din suflet îi reflectă în ochi.
- Da. Răspunde cu calm după privirea ei mă părăsește din nou.
- Bine atunci. Spun sec.
Nu-mi rămâne nimic de făcut decât să-i respect dorința, faptul că îmi vorbise mai devreme îmi dăduse un sentiment de bucurie amestecat cu tristețe, pentru că bastarzii care i-au făcut asta, au murit înainte să ajung la Zack. E nefericită și asta mă doare, mă doare că nu mă vrea, nu mă acceptă, și nu o să mă ierte vreodată pentru păcatele mele.
Videoclipul Rebeccăi este încă salvat în telefon, însă la cât de mult a îndurat în ultima perioadă, să o distrug și psihic depășește condiția umană. O ajut să se ridice și ieșim din casă, lăsându-ne dominați de vântul tare care poate fi tăiat cu sabia. Nathalia privește norii cenușii care anunță ploaie.
- Suficient. Hotărăște ea ca un judecator și intrăm în casă.
Se oprește dintr-o dată și înțeleg motivul imediat cum îi găsesc privirea captivată de oglinda uriașă înfiptă în perete. Mâna i se așează pe buze și sprâncenele i se încruntă.
- Fața mea! Rostește cu durere și un suspin îi iese printre buze, după o armată de lacrimi îi atacă obrajii. Sunt desfigurată! Reușește să spună printre hohote.
O trag la pieptul meu într-o îmbrățișare strânsă, una pe care nu o respinge, de care are nevoie.
- Ești perfectă, iubito, nu spune prostii. O opresc din a se mai gândi la asta. Eu cred ca eşti la fel de frumoasa ca intotdeuna.
O iubesc așa mult încât o cicatrice proeminentă pe față nu poate schimba asta. Nu va înțelege niciodată iubirea pe care i-o port, nici eu nu o pot înțelege câteodată, mă comport ca un prost și după îmi vine să mă sinucid. Sunt imprevizibil și urăsc asta la mine, acționez fără să gândesc și stric mereu totul.
- Nu, nu! Bolborește cu capul înfundat în tricoul meu alb pe care îl simt ud acum.
- Nathalia! Rostesc cu intonație de deranj, nu am vrut să sune așa. Cu siguranță își face filme în cap că sunt o piatră fără sentimente.
O îndepărtez suficient asigurându-mă că iese la iveală și o pot privi în ochi. Ochii îi sunt plănși și triști.
- Ești frumoasă, pentru mine rămâi la fel de perfectă și cu acea dungă pe față. Îi ating cicatricea și ea îmi îndepărtează mâna cu reproș în privire.
- Toate acestea sunt numai din vina ta! Ridică glasul gros și îmi dă o palmă peste față.
Și este iar un moment când mă întreb unde dracu am greșit? Nu reacționez în nici-un fel în urma loviturii, deși palma asta m-a lovit în orgoliu.
- Puteam să mor, să fiu liberă, însă ți-a ars să faci pe salvatorul și te-ai gândit tu să apari și să strici totul. Nu puteai să stai în banca ta și să nu faci nimic? Mă privește necruțător, o ură și o furie pe mine pe care nu o pot descrie.
- Da, ai dreptate, sunt cel mai mare prost de pe fața pământului. Știi ceva. Reacționez agresiv și mă îndrept către ușa de la ieșire și o deschid larg. Poți pleca, însă înainte să o faci. Îmi scot telefonul din buzunar și îl aprind căutând videoclipul. Uită-te la asta, în timp ce eu umblam de colo colo ca un nebun, minunatul tău Samuel. Te las să vezi singură.
Nathalia privește către telefon încruntată, schimbând priviri între el și ușă. Nehotărâtă nu știa ce să facă.
- Nimeni nu avea atâta dorință cum aveam eu să te găsesc, însă ești atât de oarbă încât nu-ți dai sema că nimeni nu e capabil să te protejeze de moarte mai bine decât mine. De ce, de ce crezi că mereu îmi las treburile și fug după tine?
În timp ce bat câmpii și vorbesc încontinuu de unul singur fără ca să fiu ascultat, mâna ei se întinde către telefon și apasă pe play. Ochii ei se îngustă și buzele se apleacă în jos în semn de dezgust.
- Nu-ți era suficient să mă vezi în această stare, vrei să stârnești în mine mai multă durere. Trebuia să mă aștept la asta, aveam un gând că poate te-ai schimbat, dar tu nu o vei face niciodată.
Îmi așez mâinile în cap și oftez cu putere, închizând ușa și întorcându-mă spre ea, furia ei se intensifica tot pe mine.
- Nu aveam de gând să-ți arăt acest filmuleț până să mă scoți din pepeni! Ridic glasul și nervii pun stăpânire pe mine în totalitate.
- Derek! Rostește blând și se apropie cu pași mărunți de mine.
Își așează palmele pe pieptul meu și e atât de aprope de mine încât mă simt ca și îmbrățișat. Nu mă mai pierd ca în celălate rânduri, mă aștept să mă omoare din nou și să o iau de la capăt cu căutările. A devenit frustrant să fac asta, nu mai e distractiv așa cum era la început, pentru că acum sunt atașat de ea.
- Renunță să lupți pentru o inimă care nu-ți va aparține niciodată. Îmi bate ușor în piept după care se retrage în camera ei.
Putea să plece și nu a făcut-o sau poate doar a uitat. M-a indus în eroare și a reușit să mă facă să mă simt îngrozitor de prost. Câteodată, la fel cum e și acum, îmi vine să-mi bag picioarele și să mă las bătut. O pot omorî și să-mi caut altă aventură, pe cine păcălesc, asta nu se va întămpla.
O lacrimă care îmi cade peste mână mă face să mă trezesc. Cumva plâng?
---
La media e Nathalia.
CITEȘTI
Vampirul fermecător 2 ( Completă )
Wampiry- Trebuie să o dai uitării! Rostise sora lui cu un glas sumbru, cu o mâna atărnată deasupra umărului său. Refuza să se întoarcă spre ea, să-i răspundă, să o privească, devenise surd, orb și mut.
