Sfidând rațiunea

Capitolul 6

Jayden

Am crezut că le-am văzut pe toate până la ea. Broscoiul chiar n-avea de gând să se dea bătut așa ușor. Și nu știu de ce, dar aveam o vagă bănuială că pentru a ajunge la Venus, trebuia să trec de ea.

Credeam c-am făcut-o să-și înghită mândria atunci când am trântit-o la picioarele mele, dar ea a fost cu un pas înaintea mea. Ea îmi anticipase intenția și-și păstrase asul în mânecă. Din toată situația tot ea a reușit să iasă triumfătoare. Ceea ce nu-mi plăcea deloc. Și nu puteam să las lucrurile așa, trebuia să-i arăt că ea nu câștigase încă. Că ea câștigase doar o luptă, nu și bătălia. Avea să regrete.

Alt lucru care mi se părea ciudat era că mă gândeam prea mult la urâta aia de Quinn Adams. Care, le drept vorbind, chiar părea scoasă parcă din familia Adams, cea din desenele animate. Doar că până și ciudații aia aveau un farmec anume, ea însă era doar ștearsă și neatrăgătoare. Și mă uimea că având în vedere aspectul oribil, își permitea să afișeze atâta curaj. Și, spre stupoarea mea, o admiram pentru asta. N-am văzut-o venind și m-a luat pe nepregătite. Mă așteptasem la cu totul altceva.

O admiram? Dumnezeule, pesemne că am înnebunit! Nu aveai cum să îndrăgești ceva la arătarea aia. Era neîngrijită și purta niște haine largi care-o urâțeau mai mult decât dacă era însuși un băiețoi. Chestiune pe care o indica și numele ei. Potrivit pentru o urâtă ca ea. Quinn... Cea mai proastă alegere pentru o fată. Dar ei îi venea mănușă. Regină... Am râs în gândul meu.

Și culmea era că o întâlneam peste tot. Ce coincidență nefericită că se întâmplase să întârziem amândoi în același timp! Nici n-am ajuns bine la școală că ea era acolo, cu aceeași voce nesuferită, mustrându-mă că i-am luat locul. Cu aceeași atitudine de superioritate, de parcă ea ar fi avut vreun drept asupra acelui loc de parcare.

Sincer să fiu n-o văzusem, probabil că fusesem pierdut în gânduri, dar chiar și dacă aș fi observat-o tot la fel aș fi făcut, mai ales fiind conștient că o deranja atât de tare. Nu știam de ce, dar mă bucura enorm numaigândul că-mi stătea în putere să-i șterg rânjetul de pe față. S-o fac să iasă din starea aceea de autosuficiență.

Și de data asta s-a uitat la mine de parc-ar fi vrut să mă felieze mărunt, mărunt și să mă arunce la câini. Eram feblețea ei, nu alta!

Acum, la lumina de afară arăta și mai grotesc. Părul acela de un șaten spălăcit era încâlcit și mai multe suvițe din el îi acopereau fața. Nasul îi era un pic mai mare decât impunea limitele esteticului, noroc cu ochelarii aceia groși, care mai ascundeau din el și din ochii pe care încă nu am reușit să-i întrezăresc. Probabil că n-aveau nici ei nimic deosebit. Obrajii îi erau palizi și părea fără viața în ea. Iar buzele erau practic invizibile, deoarece de fiecare dată când se afla prin apropiere erau strânse doar într-o linie subțire, semn care-mi indica foarte clar că era nervoasă. Probabil din cauza mea.

Conducea și o mașină, dacă i se putea spune așa hârbului care scotea niște zgomote ciudate, ca și cum mai mai că-și dădea duhul, ce părea scoasă direct de la fier vechi și asamblată pe bucăți. Nici nu-mi dădeam seama cum de putea funcționa încă rabla aceea. Încă un lucru care-mi arăta că ea se dorea diferită față de ceilalți. Nimeni altcineva, din cei pe care îi cunoșteam eu, n-ar fi îndrăznit să se afișeze cu sărăcia aia.

Totul la ea arăta ca și cum și-ar fi dorit intenționat să se dea în spectacol, altfel nu-mi imaginam cu cineva ar alege din proprie voință un asemenea stil de viață. Doar la simpla ei apariție alunga de lângă ea până și pisicile vagaboande. Nici nu mă mai miram de ce băieții o criticaseră așa vehement ieri. Aveau și ei dreptatea lor. Fata n-avea absolut nici măcar un pic grijă de ea și de felul cum se prezenta. Era de parcă nu se respecta pe ea și nici pe cei din jur.