Sfidând rațiunea

Capitolul 5

        Quinn

        Dacă mă durea? Normal că mă durea că devenisem o țintă vie a tuturor nenorociților care aveau chef să molesteze pe cineva mai slab decât ei. Dar cel mai mult detestam felul în care am fost nevoită să ajung din cauza lor. Ce uram cel mai mult la mine era faptul că, deși încercam să mă auto conving de contrariu, în definitiv eram slabă. Eram atât de influențabilă încât din cauza unor nenorociți eu am terminat prin a-mi schimba comportamentul și gândirea. Am ajuns să mă desconsider în fața lor, să mă cred prea mică, prea nesemnificativă. 

        Înainte de liceu am fost o persoană cu totul diferită față de cum eram în prezent. Acum nu mă mai recunoșteam. Am devenit ursuză, frustrată și de cele mai multe ori chiar răutăcioasă față de semenii mei, pe care odată îi iubeam. În ultimul timp m-am refugiat numai în cărți, în pasiunea pentru fotografie și în dragostea pentru animale. În lumea plantelor. Erau singurele lucruri care-mi mai aduceau bucuria de a mă trezi în fiecare zi și a-mi continua viața.

         Părinții n-aveau niciodată timp de mine. Dar îi înțelegeam. Trebuiau să pună o pâine pe masă, traiul de toate zilele nu era ușor. Ne-am distanțat însă atât de mult că într-o seară, tata, îngrijorat că nu știa prea multe despre activitățile mele, m-a tras deoparte și m-a întrebat:

        — Quinn, te droghezi?

        Cred că fața mea n-a fost niciodată mai deformată decât atunci din cauza uluirii totale în care m-a adus. Oare chiar nu mă cunoștea deloc? Nu știa că nu eram capabilă de așa ceva? Oare chiar atât de străini am ajuns?

         — Nu, tată, de ce ai crede așa ceva? i-am răspuns atunci când mi-am revenit din șoc.

         — E ceva cu tine în ultimul timp. Nu mănânci cum trebuie, nu dormi și parcă ești tot timpul tristă și deprimată.

        Bun. Deci tatăl meu îmi acordase mai multă atenție decât mi-am imaginat eu. Doar că nu suficientă încât să mă ia deoparte și să mă întrebe care era de fapt problema. Cel mai potrivit pentru ei era să tragă concluzii greșite, fără să se sinchisească să afle cauza.

        Totuși grija lui m-a mișcat și emoționat. După mult timp simțeam că totuși îi păsa și de mine. Poate nu așa cum aș fi vrut de fapt să o facă, dar, ei bine, nu putem primi mereu tot ce ne dorim. Mai trebuia să ne și punem pofta-n cui. Doar că eu mi-o pusesem de atâtea ori, încât cuiul meu era deja arhiplin de vise și speranțe neîmplinite.

        — Sunt bine tată, serios, i-am zâmbit în timp ce atenția mi-a fost atrasă de fața lui brăzdată de riduri. Poate că nici eu nu le dădusem suficientă atenție. Oare când trecuse așa repede vremea asta de nu remarcasem cât de mult îmbătrânise?

         M-a luat de mână și mi-a spus, plin de înțelegere, privindu-mă cu ochi blânzi:

        — Orice problemă ai avea, poți să vii să vorbești cu mine, știi asta, nu?

        — Știu, am șoptit, zâmbind. Nu am nici o problemă, doar... prea multe teme, am încercat să râd. 

        Nu era tocmai așa, dar ce-ar fi putut el rezolva? Nu exista nici o soluție la ceea ce mi se întâmpla, decât ignorarea a tot și toate, a tuturor. Sau poate trebuia să mă mut de la liceul ăsta. La urma urmei nici măcar nu-mi plăcea nimic aici. Nici până acum nu am reușit să mă obișnuiesc. Dar o aveam măcar pe Venus și deocamdată era suficient. N-aș fi avut cum să fiu sigură că mi-ar fi fost mai bine în altă parte.