Îmi alesesem atât de greșit ținuta pentru azi, este o zi importantă, și eu prin ignoranță nu mi-am dat seama că o distrug. O zi aparent călduroasă a lui Mai, dar vântul adia voios în jurul meu. Citeam, o ultimă pagină, dar nu eram conștientă de cuvintele ce zburau amețitoare în jurul meu. La rândul meu, pluteam tristă printre amintiri, prin viața mea, neștiind cum să fac ce urma să fac. În perspectivă, viața mea părea...nulă. Părea tristă, și prinzând o singură culoare, albă. Mereu am crezut că albul e culoarea morții, mereu l-am văzut ca un inamic vesel ce reușea să mă bată de fiecare dată, dar eu încăpățânată mă ridic mereu, gata să fiu doborâtă din nou.
Sufletul mi breaz, dar corpul mi moale... E distrus.
-Unde e..? îmi șoptesc nerăbdătoare ridicându-mă în picioare pentru a opri frigul ce mă înconjura, vremea nu ține cu mine.
Priveam pierdută în spațiu spre cartea ce am purtat-o la mine pentru săptămâna asta, niciodată nu am ținut o carte la mine pentru mai mult de o săptămână, întotdeauna le citeam mai repede, însă nu și acum. Adoram cuvintele, mă regăseam în ele, era autorul meu preferat, dar acum nu mă încălzea, acum nu îmi făcea teama să scadă.
Luasem pixul mâzgălind din nou peste pata de cerneala întinsă pe încheietura mea. Cu fiecare minut care se scurge, cu atât mă scurg și eu.
5
Știind că o să întârzie l-am chemat cu mult mai devreme, dar nu știam ce aveam să îi spun, cum aveam să îi spun.
"Iubitule...iubire.. te iubesc de aici și până la moarte."
Literalmente.
"Nu știu cum să îți spun asta iubire.."
Scutur din cap, regretând amarnic imediat după, amețind. Pământul începe să se învârtă, iar eu închid ochii pentru a-mi restabili echilibrul. Stai în picioare!
Din nou. Nu suport cum sună. În capul meu apare imaginea lui. Chipul trist, parcă topindu-se lângă mine, și ochii îndurerați și reci scurgând marea albastră peste fața lui, până și soarele ar plânge dacă l-ar vedea. Nu vreau să îl văd așa.
Simt firișoare reci lovindu-mi cu brutalitate mâinile și picioarele, amorțindu-le.
"Vântul.."
Râd trist, mișcând din mâini pentru a șterge, zgâria mai mult, și scrie din nou peste pata de cerneală rămasă și semnele roșii. Ustura ca și sarea pe rană, dar mă ținea "conectată", măcar și pentru o perioadă.
Vino!
4
Discursul din capul meu continua și continua, iar cu fiecare moment ce îl pierdeam, ce îl iroseam mă simțeam ca și cum aș căzută din cer. Aeriană, amețită.
Mă holbez din nou la pagini sperând să găsesc alinarea. Sperând că autoarea avea să știe pe ce poteci umblă sufletul meu și avea să mi-l aducă înapoi. Aveam nevoie de el, dar nu aveam. Trebuia să am sufletul să îi spun, dar trebuia să nu îl am ca să nu se rupă în bucăți când o să îi frâng inima din sticlă. Am promis că aș avea grijă de inima lui, dar am scăpat-o din cauză că mă minunam de strălucirea ei.
Un cântec trist, la vioară, îmi alintă urechile și îmi dau seama că sunt eu. Eu înainte să renunț să cânt la vioară, eu înainte de toate astea. Vocea îmi sună spartă și mă luptam corp la corp cu lacrimile ce se zbăteau să îmi coboare pe obraji. Amenințarea lor îmi făcu corpul să se cutremure, frigul îmi imobiliza picioarele. Amorțite deja, senzația crescu până la brâu.
"Luptă" mă încurajam singură . "Va veni" continuam să îmi repet. Mă consolam cu gândul că poate apărea oricând.
Privesc din nou spre carte.
