Amintirile le consideram remediul a ceea ce simțeam de obicei, erau un mod ciudat de a fuge de prezent fără a părea forțat. La reuniunile de familie relatarea acestora e cel mai des folosită ca obicei pentru a sparge gheața. Sau chiar dacă ești doar tu și părinți tăi unele lucruri pe care tu nu ți le amintești ei ți le pot relata. Așa că amintirile te învelesc într-un sentiment plăcut, uneori, un sentiment de siguranță că orice s-ar întâmpla cu tine oamenii își vor aminti cine ai fost prin aceste povestiri. Ciudate, amuzante, triste, vesele, primul lucru pe care l-ai făcut, toate astea vor fii amintite. Tu vei fi amintit. Însă acum, în situația mea, acestea reprezintă cuțite aruncate în răni deschise. Scufundat în durerea mea, priveam ușa camerei ei. Deja auzeam un vechi sunet ce îmi făcea urechile să plângă de dor. Evitam pe cât de mult să intru în camera ei acum, toate lucrurile care îmi amintesc de ea sunt acolo. Ajunsesem în situația ca cel mai mic lucru să îmi amintească de ea, chiar dacă au trecut doar câteva ore. Am ajuns în situația în care simțeam durerea fizică a dorului. Mă durea inima, mă durea atât de tare... . Eleanor prinzând curajul ce eu nu îl aveam deschise ușa. Își ștersese lacrimile și continuă să mă uimească, intră vitejește în cameră și privește pereții decorați. O urmez așezându-ma pe pat și privind înspre biroul ei. Un fel de ceață colorată se ridică și o privesc cântând la vioară, cu ochii închiși, parcă simțind muzica. Îmi amintesc momentul asta. Am convins-o cumva să se înscrie la un concurs de muzică, așa că în fiecare zi o ascultam cum cânta. În capul meu gândurile se învârteau ca o furtună, și o priveam în analiză completă. Degetele îi alunecau peste corzile viorii, parcă mângâind instrumentul făcându-l să vorbească sub atingerile ei. O urmăream de mai bine de 2 ore cântând și nu mă săturam să îi observ pasiunea, cum își transmitea emoțiile sunete. Fiorii îmi curgeau pe spate, de parcă e prima dată când o aud cântând, dar nu era. Ochii mei o sorbeau și nu mă puteam sătura de căldura și emoția transmise de ea. Era puternică, dar blândă. Cădea la pământ și se ridica din nou și din nou, luându-se cu ea în călătoria abruptă pe care o ducea. Sunetul e atât de clar în urechile mele, ca și cum chiar e acolo, dar știu că dacă clipesc ea va dispărea. Așa că profit de fantoma amintirilor mele și o observ din nou. Avea părul prins din nou într-un coc slab deasupra capului. Încă îmi amintesc cât de mult scandal s-a făcut pe faptul că își vopsise părul mov pentru spectacol, dar eu credeam că arăta superb pe ea. Orice arăta superb pe ea. În momentul acela era încă îmbrăcată în pijamale, niște bucăți de material roșii cu pisici pe ele, însă eu le adoram. Respir puternic și mirosul ei îmi invadează nările, amintirea devine și mai puternică. Notele viorii sunt mai apăsate, fața ei e mai clară, culorile sunt mai vii. Aș vrea să mă ridic, să o trezesc din transă și să o îmbrățișez, dar știu că nu e cu adevărat acolo. Inima îmi tresare cu durere. Închid ochii și când îi deschid ea nu mai e acolo.
Culorile vieții pălesc din nou și eu rămân doar cu mirosul și durerea inimii. Doresc atât de mult să mă întorc înapoi, dar când privesc locul unde era ea acum câteva momente, observ doar cutia goală a viorii, deschisă pe podea. Sora ei observă unde mă uit.
-A distrus-o acum câteva zile. Izbind-o de podea. Vioara e la mama în atelier, credea că poate o convinge să cânte din nou... .
Observ tristețea din vocea ei. Știam că aceiași tristețe e și în vocea mea.
-Adora să cânte, nu mi-a zis că voia să renunțe.
-Nu cred că a apucat. Doamne, ce încăpățânată! Nu pot să cred ce a făcut... . Ah!
Observam în ochii ei că ar distruge tot ce e în camera asta dacă nu aș fi de față. Ar rupe posterele de pe pereții și ar arunca totul la gunoi. Cred că aș fi făcut același lucru dacă aflam cum a aflat ea. Am fost și eu nervos, și pot vedea enervarea în fiecare trăsătură, dar acum sunt doar trist.
