Agonie. Era singurul lucru pe care îl mai simțeam. În mine exista atât un amalgam de frustrări și ură pentru ea și pentru mine. Un amalgam de sentimente ce se mărește gata să mă înghită. Vocea, râsul, totul legat de ea mi se repeta în cap, parcă dorind să își ia rămas bun de la mine, provocându-mi atâtea stări pe care nu le puteam înțelege. Cum aș putea înțelege ceva ce îl simt pentru prima dată?
Am crezut că știm, că avem instincte care să ne arată ce să facem, dar în momentele ca astea mă simt ca cel mai neînsemnat și inutil om care ar exista vreodată.
Ce să faci când inima ți se sfărâmă, amintirile se pierd și în interior mori?
Așteptam, pierzându-mă de lumină. Repetam tot ce se întâmplase într-un singur minut. Ce aș fi putut face? Cum aș putea salva pe cineva ce nu vrea să fie salvat?
Aș da acum vina pe ea, pentru că nu mi-a zis, pentru că a insistat să ieșim acum când mai mult ca sigur că îi era rău, dau vina pe ea, e vina ei, e vina ei, e vina ei, e vina ei
E vina mea... . Mereu a fost.
"Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră..."
Restul cuvintelor alunecau pe lângă mine. Am pierdut-o, nu am fost conștient că suferea și așa am pierdut-o. Mi-am distrus lumea ignorând o problemă ce știam că era acolo.
Încă era dureros de tare în mintea mea, încă auzeam durerea ce îmi tremura în inimă la fiecare cuvânt. Nu voiam să ajung acasă. Nu știam unde îmi e casa, eram doar eu și amintirile. Mă distanțam de realitate, parcă trăind în prezent dar și în trecut în același timp.
Cum a putut să îmi facă una ca asta?
Eram ceva ce nu credeam că aș putea descrie. Eram trist, furios. Furios pe cine? Pe mine? Pe ea?
-Sunteți o rudă?
Cuvintele doctorului m-au trezit într-o realitate în care nu îmi doream să fiu acum. L-am privit cu ură, fără să îmi doresc asta.
Cuvintele parcă îmi erau blocate în gât. Erau atât de multe care voiau să iasă deodată și eu nu reușeam să le dau afară, nu le voiam afară. Începusem să îmi revin din șoc. Inima să îmi bată tare, observam că mâinile îmi tremură. Sar în picioare de pe scaunul în care mi-am petrecut ultimele 3 ore. Aveam picioarele amorțite și mergeam ca un om beat spre aer.
-O să îi sun părinți, spun dar știu că din gâtul meu cuvintele au ieșit deformate și neinteligibile.
Afară din spital eram din nou gol, bântuit de fantome ale minții mele. Mă așteptam să plâng când am văzut-o cum cade, mă așteptam să încep să plâng când am știu din prima oră de așteptare că am pierdut-o. Mă așteptam să vreau să plâng din cauza a ceva. Furie, ură, agonie, durere. Mă așteptam să plâng, dar nu o făceam. Sufletul meu se simțea gol, parcă tot ce constituia persoana care eram a plecat odată cu ea iar acum eu sunt o carcasă veche, murdară, uitată, stricată. Voiam să plâng, m-aș fii simțit mai bine, dar nu o făceam.
Nu puteam simți altceva decât ură. Ea avea mereu un zâmbet, îmi spunea că se simte mai bine. Îmi spunea că e perfect sănătoasă și că își revine, zâmbea, dansa, dar vedeam prin ea că era pe gata să se spargă.
Se comporta normal. Plângea la filme, acum cred că plângea pentru că îi era frică să moară. Zâmbea când ne uitam la stele, și știu că știa că va fii una. Ea știa ce urma iar asta mă înfuria.
Drumul spre casă a fost unul automat, am ajuns în casă, în dormitor, fără să știu, fără să observ ce fac. Totul, de la spital și până acasă a fost este cuprins de o ceață ce nu știu cum să o ridic.
