''Prietena'' Supranaturalului //pauză

•Primul Capitol•

Anul 1850

Era o dimineaţă frumoasă de iunie. Soarele strălucea puternic pe cer. Câmpiile erau acoperite de iarbă crudă şi moale. Păsările ciripeau vioaie, unele dansau elegant prin aer. Fluturii zburau pe pajiştile înverzite, totul era ca dintr-un basm scos! 

La marginea unui orăşel, se afla casa familiei Blake. Era o casă mare, cu două etaje, albă şi cu un acoperiş negru. Geamurile pătrate aveau draperii scumpe, aşezate cu mare atenţie. În curte puteam vedea tot felul de jucării împrăştiate şi o fetiţă îmbrăcată într-o rochiţă neagră din catifea şi picioarele goale, care alerga de o femeie mai în vârstă. 

-Domnişoară Catherine Blake! Vă ordon să veniţi înapoi în casă, cu mine, ca să vă prindem părul frumos şi să te îmbrăcăm cu alte haine. Uite, chiar acolo, mai jos de genunchi, rochiţa dumitale e pătată! ţipă femeia mai în vârstă după copilă.

-Nu vreau! Eu vreau să mă joc cu Marilyn prin iarbă şi să  fug pe afară! Nu vreau să-mi prind părul! Lasă-mă în pace! exclama obraznica.

-Am să te zic tatălui tău, să ştii domnişoară! 

-Spune-mă!

Femeia bătrână, pe numele ei, Millah, intră în casă disperată. A început să meargă cu paşi repezi spre salonul domnului Blake, tatăl lui Catherine. Menajera bătu în uşă de două ori, încet.

-Intră! se auzii o voce bărbătească, dincolo de uşă.

Millah intră fără să stea pe gânduri în salonul domnului Blake. Era un salon mare, cu o bibliotecă foarte generoasă. Deasupra şemineului, era un tablou mare cu doi oameni foarte tineri. În acel tablou erau cei doi soţi Blake. El era şaten, cu ochii albaştrii şi cu faţa bine conturată, iar lângă el, soţia lui care era o adevărată frumuseţe de femeie. Avea doi ochi negri în care te pierdeai, buze perfect conturate şi roşii, pielea albă şi foarte fină, părul negru şi lung până la şolduri. Ea şi-a dat duhul după ce o născuse pe Catherine, care îi era o copie fidelă. Ea a mai trăit după aceea cât să îşi ţină fetiţa în braţe şi să îi dea o păpuşă, apoi îşi dăduse duhul. Catherine nu ştia cum e să ai o mamă şi asta o durea, dar ştia că Maddison, mama ei, este acolo sus, printre îngerii îmbrăcaţi în alb. Dar, din cauza pierderii dureroase, domnul Blake era din ce în ce mai supărat şi morăcănos. O iubea foarte mult pe Maddison...

-Domnule Blake! Cathy nu mă ascultă! A ieşit afară în rochiţa cu care a dormit aseară şi în picioarele goale! se văita Millah.

-Oh, din nou?! Nu îmi vine să cred! Am să mă duc şi am să vorbesc cu ea.

Domnul Blake ieşise din salon trist. A mers în curte, unde a văzut cum Catherinem se juca cu păpuşa ei, Marilyn, şi vorbea cu ea ca şi cum ar fi fost vie. Domnul Blake, s-a dat după uşă şi asculta ce discuţie purta fiica lui cu păpuşa:

-Ştii Marilyn? Bunica mi-a spus o poveste cu fantome înainte de culcare! Mie nu mi s-a părut foarte înfricoşătoare, pentru că sunt o fetiţă curajoasă! povesti ea chicotind. Dar, aş vrea să văd şi eu aceste făpturi ''atât de înfricoşătoare''!

Domnul Edward Blake şi-a făcut curaj şi a ieşit afară, apoi s-a apropiat de fata lui care se juca în iarbă. Avea un chip de angelic! Era o minunăţie de fată! 

-Cathy! Draga mea, de ce vrei să mă superi mai tare? Ştii că eu pe tine te iubesc cel mai mult din lume, nu? De ce vrei să mă faci să sufăr şi mai tare? întrebă domnul Edward cu o voce liniştită şi domoală, luându-şi fata în braţe.

-Scuze, tăticule! Şi eu te iubesc la fel de mult şi nu vreau să te superi şi mai tare! Dar nu îmi place deloc să îmi prind părul! Şi nici să schimb rochiile în fiecare oră, înţelege-mă şi pe mine! mărturisi fata uitându-se în ochii tatălui ei.