Spune-mi ce visezi

Capitolul 3

Capitolul 3

Intr-un alt loc, în alte vremuri, Alette Peters ar fi pu­ tut fi o pictoriţă de succes. De când se ştia, simţurile ei erau în armonie cu nuanţele culorilor.

Putea să vadă culori, să miroasă culori şi să audă culori. Vocea tatălui ei era albastră şi câteodată roşie. Vocea mamei ei era maro-închis. Vocea învăţătoarei ei era galbenă. Vocea băcanului era violet. Sunetul vântului în copaci era verde. Sunetul apei ce curgea era gri.

Alette Peters avea douăzeci de ani. Putea să arate ca o tipă obişnuită, putea să fie atrăgătoare sau nemaipo­ menit de frumoasă, în funcţie de starea ei de spirit sau de modul în care se vedea la un moment dat.

Dar nu era niciodată pur şi simplu drăguţă. O parte din şarmul ei consta în faptul că era complet inconştientă de modul cum arăta. Era timidă şi vorbea cu blândeţe, o blândeţe aproape desuetă.

Alette se născuse la Roma şi avea un accent italian melodios. Ii plăcea tot ce era legat de Roma. Stătuse in partea de sus a Treptelor Spaniole, se uitase la oraş a simţise că este al ei.

Când privise îndelung templu- nle antice şi giganticul Colosseum, ştiuse că aparţine acelei epoci. Se plimbase prin Piazza Navona, ascultase muzica apei de la Fântâna celor Patru Râuri şi străbă- tuse la pas Piazza Venezia, cu monumentul ca un tort iidicat în memoria lui Victor Emanuel II.

Îşi petrecuse ore interminabile la Bazilica Sf. Petru, la Muzeul Vatica­ nului şi la Galeria Borghese, bucurându-se de lucrările nemuritoare ale lui Rafael, Fra Bartolommeo, Andrea del Sarto şi Pontormo. Talentul lor o făcea pe de-o parte să rămână ţintuită locului de uimire şi pe de alta să se simtă foarte frustrată. îşi dorea să se fi născut în secolul al şaisprezecelea şi să îi fi cunoscut. Ei erau mult mai reali pentru Alette decât oamenii pe lângă care trecea pe străzi. îşi dorea cu disperare să fie artistă.

Putea să îi audă vocea maro-închis a mamei sale: „Iro­seşti degeaba hârtia şi vopselele. N-ai pic de talent".

Mutarea în California fusese neliniştitoare la înce­ put. Alette fusese îngrijorată de cum avea să se acomo­ deze, însă Cupertino se dovedise a fi o surpriză plăcută. Se bucurase de intimitatea pe care i-o conferea orăşelul şi îi plăcea să lucreze pentru Global Computer Graphics Corporation. Nu existau mari galerii de artă în Cuperti­ no, însă în weekenduri, Alette mergea cu maşina la San Francisco să viziteze galeriile de acolo.

- De ce te interesează chestiile alea? o întreba adesea Toni Prescott. Vino la P.J. Mulligans cu mine şi distrea- zâ-te puţin.

- Ţie nu-ţi pasă deloc de artă? Toni râse.

- Desigur. Doar dacă e vorba de un artist mişto.

Nu exista decât un singur nor deasupra vieţii lui Alette Peters. Era maniaco-depresivă. Suferea de anomie,un sentiment de alienare faţă de ceilalţi. Schimbările ei de dispoziţie o luau întotdeauna prin surprindere, şi intr-o fracţiune de secundă, putea trece de la o sta- re de euforie îmbătătoare la o stare de nefericire dez­ nădăjduită. Nu avea nici un fel de control asupra emoţiilor proprii.

Toni era singura cu care Alette discuta despre proble­ mele ei. Toni avea o soluţie la toate, iar aceasta era de regulă: „Hai să mergem să ne distrăm!"

Subiectul favorit al lui Toni era Ashley Patterson. Se uita la Shane Miller cum vorbeşte cu Asbley.

- Uită-te la mironosiţa aia băţoasă, spuse Toni dispre­ ţuitor. E un fel de Crăiasa Zăpezii. Alette încuviinţă din cap.