Sunt Mai Mult Decât... Volumul 1

10.

Trei zile, trei zile de când Alessia a venit în Los Angeles. Trei zile în care am stat non-stop unul lângă altul. Trei zile pline de fericire, dar cum fericirea nu durează prea mult... Ea a trebuit să plece în Seattle. Nu mi-a permis să o însoțesc, a spus că vrea să pătrundă în trecut singură. "Poate par puternică, dar sunt mai slabă decât îți poți imagina". Mi-a spus când am încercat să protestez.

Cuvintele acestea îmi răsună în minte precum o poezie pe care am memorat-o și nu pot să o uit. Imaginea părinților mei după accident îmi apare în fața ochilor precum un fulger.

Ce faci? O întreb confuz pe Alessia. După ce i-am spus despre amintirile mele constante, a luat dicționarul de pe raftul bibliotecii mele și a început să caute ceva.

– Am găsit! Citește! Mă îndeamnă dur, dar în același timp blând.
O privesc confuz și i-au dicționarul din mâinile ei începând să citesc.

– <TRECÚT1 s. n. 1. Timpul care s-a scurs (până în prezent); întâmplările, faptele, starea de lucruri din acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Din trecut = de altădată, de odinioară, de demult. ◊ Loc. adv. În trecut = altădată, odinioară. ◊ Expr. A o rupe cu trecutul = a pune capăt unei situații sau unei stări de lucruri de care cineva se mai simte încă legat, a nu mai vrea să știe de ceea ce a fost.>

– Vezi ce spune aici? "de demult". Trecutul se numește trecut pentru a fi lăsat în urmă, acolo unde îi e locul.

Amintirea e una plăcută... Iar Alessia are dreptate. Trecutul se numește trecut pentru a fi lăsat în urmă... Așa voi face! Voi lăsa trecutul în urmă, acolo unde îi e locul!

– Voi lăsa trecutul în urmă! Exclam cu voce tare.

– În sfârșit... Aud glasul melodios al Alessiei. S-a întors? Așa repede?

– Te-ai întors... Spun cu speranță în glas.

– M-am întors... Spune din pragul ușii. Nu e ca și cum aș fi plecat la sfârșitul lumii. Mă privește chicotind cu ochii mari.

Ne privim reciproc. și ne înțelegem fără cuvinte. Nu ne atrage comunul, ci iubirea.

– Ți-am zis cât de frumoasă ești? Spun făcând un pas spre ea.

– Aha, de mii de ori. Face un pas spre mine.

– Dar cât de minunată ești? Încă un pas.

– De miliarde de ori. Face încă un pas.

– Dar cât de atrăgătoare ești? Încă un pas.

– De zeci de ori. Face încă un pas.

– Dar cât de mult te iubesc? Încă un pas.

– Infinit! Ultimul pas. Stăm lipiți unul de altul privindune fix în ochi. Mă apropii de urechea ei și îi șoptesc:

– Te iubesc...

– Te iubesc...

O cuprind într-un sărut în care buzele noaste dansează un tango viu.

Suntem două inimi ce bat la unison. Suntem două suflete pereche. Suntem doi îndrăgostiți. Suntem două comete ce străbat universul una lângă alta. Suntem noi...

Timpul zboară... Noi ne schimbăm. Devenim cineva. Iubim. Creștem. Ne maturizăm. Suferim. Trăim. Îmbătrânim. Împărtășim și pierim...

Suntem suflete ce zboară continuu. Dar ce valoare are sufletul fără trup? Cine adăpostește sufletul? Cine? Trupul...

Viața omului poate fi comparată cu lumina. Lumina este rezultatul conexiunii dintre bec și energie electrică. Împreună ele dau naștere la lumină, dar dacă eliminăm unul din elemente, lumina dispare. Dacă separăm trupul de suflet, viața dispare.

Viața este un joc format din trup și suflet, iar miza acestui joc e inima. De când am întâlnit-o pe Alessia, am înțeles că regulile jocului sunt în mâinile noastre. Trebuie doar să știm cum să le organizăm, dacă vrem ca acest joc să fie plăcut.

Deseori mă gândesc că este o minune că Alessia a supraviețui în acel accident. A supraviețuit pentru mine. S-a despărțit de cei dragi pentru mine. Mi-a fost predestinată mie, iar eu ei. Sunt momente când mă gândesc cum ar fi fost viața mea fără ea. Aceste patru luni de când am cunoscut-o au fost zugrăvite cu aur. Au fost patru luni în care am simțit raiul în lumea strașnică în care trăim. Când te gândești mai bine, sunt doar patru luni, dar eu le-am simțit precum ar fi o veșnicie. O veșnicie... Tânjesc să fim acele două comete ce străbat universul una lângă alta, o veșnicie.

Îmi umplu plămânii cu aer și continui să fug spre necunoscut, piciorele mele aleargă spre abis.

– Nu este posibil așa ceva! Nu, nu ea! Nu ea! Nu ea! Strig tare. Totul din jurul meu este în ceață. Persoanele grăbite privesc spre mine straniu și merg mai departe. Nu văd nimic, nu aud nimic. Toate vocile sunt un ecou prelung... Imaginea ștearsă din fața mea mă îndrumă să fug cât mai departe.

Fug de realitate...

Picioarele mele cedează, iar tot corpul meu cade zvâcnind în genunchi. Picturii mari de ploaie încep să se reverse asupra pământului uscăcios. Cerul îmi înțelege durerea și plânge alături de mine. Stropii de ploaie îmi spală fața transpirată. Lacrimile șiroiesc la unison cu picturii de ploaie pe fața mea. În jurul meu e un adevărat haos. Inima mea este sfărâmată pentru a doua oară. Simt distrugere...