Tripartitul Vampirilor

Afrodisiacul - VIII

Ticăitul ceasului răsuna straniu pe holul cufundat în întuneric în concordanță cu bătăile puternice care-mi vibrau în piept. Lumina lunii pătrundea timid printre draperiile grele de catifea, conferind camerei spațioase un iz de mister. Ajunsesem în sfârșit acasă.

Am închis ușa în spatele meu refuzând să mă uit înapoi la tipul care stătea afară și mă țintuia inconfortabil cu privirea, de parcă în mine sălășluiau cele mai profunde și neînțelese mistere existențiale.

Mă simțeam amorțită.

Îmi era frică. Sentimente de teamă și nesiguranță începeau, încet încet, să pună stăpânire pe mine.

Mă simțeam... vulnerabilă și... pustiită.

Nu voiam să mai dorm. Nu voiam să-l mai văd. Mă speria și reușea de fiecare dată să-mi disipeze orice amintire frumoasă pe care o aveam împreună. Un cristal amărât reușea să-mi distrugă liniștea și să mă determine să fac unele dintre cele mai prostești lucruri. Nu puteam să acționez după bunul plac, mă simțeam constânsă să-i execut ordinele. Voiam să se termine, deși știam să ăsta-i doar începutul și că viața mea va fi una plină de primejdii și nefericiri.

Va trebui să aperi acest cristal cu propria ta viața.

Cuvintele rostite de acea persoană îngrozitoare îmi răsunau în cap, manipulându-mi subconștientul. Viața mea era insignifiantă în comparație cu un obiect, a cărui taină nu aveam habar. Mi-am strâns pumnul în jurul săculețului de catifea din buzunarul meu,
aducându-mi aminte de lumina puternică ce sălășluise din inima cristalului. Avea o forță nebănuită pe care numai eu o puteam controla. Ce eram eu? Vrăjitoare? Un zâmbet amar îmi înflori pe buze în timp ce mă gândeam la acea posibilitate. Începusem să înnebunesc, aparent.

Am urcat încet pe scara care ducea la etaj. Nu voiam să o trezesc pe mama deoarece nu eram într-o stare bună pentru a inventa scuze. Ușa de la camera ei era deschisă, iar printre crăpătură o puteam zări pe ea care dormea liniștită în fotoliul imens cu o carte ratacită pe piept. M-am rezemat de perete, continuând să o privesc cum doarme. Părea atât de tânără și vulnerabilă... Nu m-aș fi iertat niciodată dacă pățea ceva rău. Persoanele pe care le întâlnisem azi eram în stare de orice pentru a-și atinge scopul și pentru a mă supune lor, chiar să o rănească pe singura ființă la care țin. Privirea mi s-a încețosat de la lacrimile care amenințau să iasă. Numai gândul îmi rănea inima.

Am continuat să merg către dormitorul meu. Holul plutea în beznă, iar urletul unui lup care bântuia prin pădurea din împrejurimi îmi ridica părul de pe ceafă. Am intrat hotărâtă în cameră, pipăind peretele după întrerupătorul micuț. Încăperea se lumină, dând la iveală o siluetă pironită cu fața la geam.  Mi-am dus îngrozită mâna la gură, privindu-l plină de frică pe străinul din fața mea.

— Tremuri, spuse dintr-odată străinul, rupând tăcerea. Te simți neajutorată, continuă pe un ton amuzat. Îmi place când oamenii se simt intimidați și speriați de prezenta mea.

Am înghițit în sec.

— Sunt Aaron. Chiar m-ai uitat în câteva minute? întrebă el pe un ton dramatic, ca și cum viața lui ar fi depins de asta. Se întoarse cu fața către mine, aștepând să răspund.

— Cum ai ajuns aici? Glasul meu tremura involuntar, iar colțurile gurii lui se ridicară. Îmi sesizase frica și o luase ca pe un avantaj.

— Pe geam.

Își dădu ochii peste cap, ca și cum întrebarea mea era una prostească, iar răspunsul unul evident.

— Pe geam? Dar ăsta-i etajul doi.

M-am încruntat nedumerită, privind ferestrele mari de sticlă.

A început să râdă de parcă ceea ce spusesem era o glumă bună.

Se opri.

Ochii lui de un negru intens aidoma granitului m-au fixat, zăbovind minute bune pe chipul meu crispat de teamă și amorțit de oboseală.

— Nu trebuie să-ți fie frica de mine, spuse el după un timp. Chiar dacă aș vrea să îți fac rău, nu pot. Monroe o să mă omoare dacă mă ating de un fir de păr de-al tău.

Numele lui Monroe mă făcu să mă cutremur. Nu voiam să-l mai văd vreodată.

— Nici mie nu-mi place de el, răspunse Aaron ca și cum îmi putea citi gândurile.

Se aruncă în pat, cu mâinile sub cap, privindu-mă. După câteva secunde se foi și scoase de sub el sutienul meu roz.

— Uuu, danetlă, șuieră el răsucind pe deget breteaua din satin. Îmi place.

Un val de rușine pusese stăpânire pe mine, simțind cum sângele îmi coloreaza obrajii. M-am repezit să-mi recuperez sutienul.

— Un băiat nu vine neinvitat în camera unei fete, am scuipat cuvintele printre dinți, în timp ce-mi impachetam lenjeria intima și o aruncam într-un sertar. Te rog frumos să pleci.

Teama mea dispăruse, fiind înlocuită de furie.

Aaron zâmbi, dezvelindu-și dantura perfectă, apoi rosti:

— Credeam că ai nevoie de companie în seara asta, spuse el serios. Degetele lui lungi se jucau în mod absent cu ciucurele unei pernuțe.

Am oftat, exasperată. Nu voiam să fiu singură, dar nici în compania lui.

— Nu te cunosc. Aproape. Practic îmi ești străin. Ai intrat prin efracție în casa mea. Știi că aș putea să sun la poliție și să te denunț? am întrebat eu pe un ton amenințător.

— Să mă denunți?

Râsul lui sonor răsună în întreaga încăpere.

— Da, vreau să mă denunți, continua Aaron, privindu-mă provocator.

Mi-am dat ochii peste cap. El credea că am nevoie de genul ăla de atenție?

— Doar pleacă, am zis.

Mă privi din nou. Aceeași privire intensă și fără cusur ca mai devreme, apoi se ridică încet din patul cu baldachin și se apropie de ferestre. Era nebun cu adevărat, însă nu mă interesa pe unde pleca, mă interesa doar să plece.

— Noapte bună, April, rosti tărăgănat, sărind peste pervaz.