Îmi era frică să adorm ca să nu mai am coşmaruri, însă mă simţeam atât de obosită...
Mi-am închis ochii, încercând să nu mă gândesc la nimic.
N-am reuşit.
Visul se dezlănţui iar, absorbindu-mă în iadul care vor fi următoarele minute din viaţa lui. N-am putut să mă împotrivesc.
Nu te juca niciodata cu visele, pentru că ele deţin întotdeauna controlul, iar tu eşti un prizonier în propria-ţi minte.
Soarele apunea peste crestele munţilor. Ultimele raze filtrau pe cer ca un amifteatru multicolor, încălzind atmosfera devenită deodată inerta. Abia putam vedea linia orizontului, profilându-se pe pătura portocalie a mozaicului de pe cer.
Admiram cu ardoare priveliştea din jur, copleşită de imaginea amurgului estompându-se. Gândurile mele se adunară ca într-o oază de linişte. Spiritul ardea în mine, iar pieptul mi-l simțeam greoi, încărcat de o amintire care îmi întunecă mintea. Scene macabre din trecut mi se dezvăluiau înăuntrul pleoapelor, împietrindu-mă.
Gândurile mi-au fost întrerupte de un ecou familar, ce răsuna în depărtare. Valurile oceanului se izbeau puternic de faleza, iar ritmul era uşor şi tărăgănat.
Nu am mai văzut acest loc îmi şopteam eu - dar totuşi am impresia că îl ştiu de-o viaţă.
De ce mi se pare atât de familiar locul acesta, în slăvile valurilor?
Se auzeau paşi în urma mea - paşi lenţi, abia apăsând pe pământul moale. Mi-am întors privirea de la peisajul minunat, apoi l-am zărit stând la doar caţiva metri depărtare. Într-o formă transparentă, imaterială şi lipsită de viaţa, cu o expresie tristă pe chip, tata se sprijinea de un copac bătrân, uitându-se fix în ochii mei.
Ştiam că visez. Nu există teorie care să-mi anuleze această afirmaţie.Tata era mort de cinci ani şi nu avea cum să fie adevarat. Forma sa străvezie, abia zărindu-se prin lumina asfinţitului, plutea deasupra pământului rece. Cu toate acestea, mă atragea cu forţa spre el, iar eu nu mă putem opune.
Voiam să fug, să ţip, dar nu-mi puteam face nici picioarele să se mişte, nici plămânii nu doreau să mă ajute. Mă speria când îl vedeam stând ca o statuie cu ochii lui negri arzându-i în orbite. M-am smucit cu putere de pe locul în care înțepenisem, dar am ajuns lângă el într-o clipă, acesta prinzându-mă de încheietura mâinii.
Arăta ca un psihopat, cu buzele desfăcute şi ochii plini de ură.
— Ce e?... Ce e? îl întreb cu respiraţia înretăiată.
Nu-mi răspundea. Fantoma lui străvezie se contura, adoptând o formă umană. Tremuram.
Mi-a mângâiat faţa, în semn să mă calmez. Mâinile lui osoase aproape că mă zgâriau pe pielea obrazului. Vântul a început să bată, ciufulindu-i părul negru şi perfect.
Și-a deschis buzele, încercând să rostească câteva cuvinte.
— Du-te... trebuie... să-mi urmezi calea.. pe care am urmat-o cu atâta drag...
M-am smucit şi mai tare, dar fără folos. Încheieturile mă ardeau acolo unde mâna lui o prinsese pe a mea.
Capul mi se învârtea, neştiind la ce se referă. Tonul lui scăzut şi fără viaţă mă înspăimânta, devenind atât de îngrozitor.
Să-mi urmezi calea pe care am urmat-o cu atâta drag. Îmi repetam cuvintele în gând, încercând să le desluşesc înţelesul.
Calea.
Nu am ştiut niciodată ce făcea el. Întotdeauna mă minţea, spunându-mi că este ocupat şi că nu poate veni să stea cu mine şi cu mama. Existau multe motive - minciuni - care mă făceau să-l cred atunci. Nici măcar mama nu ştiuse ce meserie avea. Niciodată nu-i spusese cu ce se ocupă, calmând-o mereu cu aceleaşi cuvinte dulci şi insignifiante:
,,Ai încredere în mine, totul o să fie bine. Totul este pentru binele vostru... Nu aş risca vieţile voastre."
În minte mi se derulară acele cuvinte pe care le rosteam în fiecare seara, înainte să mă culc. Ştiam că orice aş fi făcut, el nu mi-ar fi spus cu ce se ocupă. Şi nici nu mă mai interesa. Devenisem indiferentă. Nu aveam nevoie de el.
Oricum pot spune că am crescut fără tată. Ce fel de tată era acela care mă vedea de câteva ori pe an?
Aproape că incepusem să-l uit. Aproape.
Mi-am dat seama că meditam la multe întrebări al căror răspuns îl căutam şi acum. Amintirile copilăriei mele întunecate au fost disipate de vorbele lui reci ca gheaţa:
— Îmi îndeplinisem misiunea. L-am apărat atâţia ani, chiar daca ei m-au ucis până la urmă... morţii cu chip de zei... Acum asculta-mă.
M-am zbătut şi mai tare, încercând să scap, dar strânsoarea mâinii lui n-o slabi pe a mea. Ochii sălbatici ardeau şi mai tare în orbite. Voia ceva de la mine. Simţeam asta.
— N-am nimic. Nu ştiu ce vrei sau de ce mi te-ai arătat în vise. Ştiu că e un vis şi că tu nu eşti real, am continuat să zic cu vocea stinsă.
Am făcut o pauza îndelungata, încercând să-mi recapăt glasul.
— Şi chiar dacă ai fi real, tot un nimeni ai fi. Aşa cum ai fost mereu.
Cuvintele mi-au ieşit pe gură atât de repede, încât nu eram sigură dacă înţelese ceva, însă expresia lui rigidă îmi clarifica faptul că înţelese. duritatea din vorbele mele.
— Îl vei apăra cu propria ta viaţă, copilă! Cristalul este inima blestemului ce zace de veacuri printre oameni, iar tu îl vei apăra. Îţi vei da şi viaţa dacă va fi nevoie. Exact cum am făcut eu. Priveşte-mă, blestemato! se răsti acesta cu buzele curbându-i-se într-un zâmbet nebun.
Înainte să pot să reacţionez - să ţip, să mă eliberez din braţele lui, să turbez - mi-a atins cu o mână tâmpla, iar cu cealaltă mă ţinea strâns legată de el. Îşi îndrepta privirea spre mine, controlând-o. Tremura. I-am simţit mâinile tremurându-i pe pielea mea. Apa curgea de pe el ca dintr-un izvor. Mâinile i se udară şi un miros de sânge acoperi aerul ca o pătura de mătase.
Din nou mirosul din visul precedent. Sânge şi fum. Metal încins.
Îi vedeam irisul cum i se mişca, apoi și-a recăpătat calmul, privindu-mă cu ardoare.
Un vârtej de molecule mi-a străpuns retina cu un impuls nebunesc. Apa şi focul se zbăteau în mine.
Ochii începură să mă doară deodata atât de tare încat nu-i mai puteam ţine deschişi. Valuri negre îmi inundau ochii, trăgându-mă sub ele. O ultimă lacrimă mi se scurse pe obraz şi îi atinse mâna.
A tresărit, iar eu m-am simţit puternică. Neînfricată. Invincibilă. Capabilă să distrug şi să măcelăresc tot în calea mea.
— Va trebui să aperi cristalul cu propria ta viaţă, repetă el, regăsindu-şi echilibrul. Acum du-te afăra şi îndreaptă-te spre muzeul din Phoenix. Ia cristalul şi fugi.
— Da, i-am răspuns eu, supusă.
— Ne revedem curând. Sper că în vis, nu în iad, micuţa mea April...
CITEȘTI
Tripartitul Vampirilor
Wampiry,,Nu voiam să mai dorm. Nu voiam să-l mai văd. Mă speria și reușea de fiecare dată să-mi disipeze orice amintire frumoasă pe care o aveam împreună. Un cristal amărât reușea să-mi distrugă liniștea și să mă determine să fac unele dintre cele mai pros...
