ÎN CAUTAREA TIMPULUI PIERDUT. SWANN.

PARTEA ÎNTÎI

  Ani de-a rândul m-am culcat devreme. Uneori, îndată după cestinsesem luminarea, ochii mi se închideau atît de repede încît nu aveamcînd să-mi spun: „Adorm". Şi, o jumătate de oră mai tîrziu, gîndul căvenise vremea să adorm mă trezea; voiam să pun jos volumul pe carecredeam că-l am încă în mină şi să sting luminarea; nu încetasem,dormind, să cuget asupra a ceea ce tocmai citisem, dar aceste gînduriluaseră o întorsătură oarecum specială; mi se părea că eram eu însumiacel ceva despre care se vorbea în carte: o biserică, un cvartet, rivalitateadintre Francisc I şi Carol Quintul. Această credinţă persista timp de cîtevasecunde după trezirea mea; ea nu-mi uimea raţiunea, dar apăsa ca niştesolzi pe ochii mei şi îi împiedica să-şi dea seama că luminarea nu mai eraaprinsă. Apoi începea să-mi devină de neînţeles ca, după metempsihoză,subiectul cărţii se desprindea de mine, eram liber să cuget sau nu la el; pedată îmi recăpătăm vederea şi eram foarte mirat cînd aflam în jurul meuun întuneric blînd şi odihnitor pentru ochii mei, dar poate încă şi mai multpentru mintea mea, căreia el îi apărea ca un lucru fără cauză, de neînţeles,ca un lucru într-adevăr întunecat. Mă întrebam cît e ceasul; auzeamşuieratul trenurilor care, mai mult sau mai puţin îndepărtat, precumcîntecul unei păsări într-o pădure, măsurînd distanţele, îmi descriaîntinderea cîmpiei pustii de-a lungul căreia călătorul se grăbeşte cătrestaţia apropiată; şi cărarea pe care el merge va rămîne pentru totdeaunagravată în amintirea-i, datorită interesului pe care i-l stîrnesc locurile noi,faptele neobişnuite, conversaţia recentă şi despărţirea de sub luminalămpii străine urmîndu-l încă în tăcerea nopţii, precum şi bucuriaîntoarcerii apropiate îmi rezemam drăgăstos obrajii de frumoşii obraji aipernei care, rotunzi şi proaspeţi, sînt asemenea obrajilor copilăriei noastre.Aprindeam un chibrit, ca să mă uit la ceas. Curînd va fi miezul nopţii. Esteclipa cînd bolnavul care a fost silit să plece în călătorie şi a trebuit sa seculce într-un hotel necunoscut, trezit de o criză, se bucură zărind pe subuşă o rază de lumină. Ce fericire a venit dimineaţa! în curînd servitorii sevor trezi, el va putea să-i sune, vor veni să-l ajute. Speranţa că va fi ocrotitîi dă curajul să sufere. Tocmai a crezut că aude paşi; paşii se apropie, apoise îndepărtează. Şi raza de lumină care se întrezărea pe sub uşă adispărut. Este miezul nopţii; becurile au fost stinse; pînă şi ultimul servitora plecat, iar el va trebui să rămînă singur toată noaptea şi să sufere, fărăaltă nădejde.Adormeam din nou, şi uneori mă trezeam doar pentru o clipă, atît cîtsă aud trozniturile venite parcă din adâncurile lemnăriei, să deschid ochii pentru a privi ţintă caleidoscopul întunericului, să gust, într-o lucirefugară a conştiinţei, somnul în care erau scufundate mobilele, camera,acest tot căruia îi aparţineam ca o părticică şi către insensibilitatea căruiamă întorceam curînd, spre a mă uni cu ea. Sau, dormind, întîlnisem fărăefort o vîrstă pentru totdeauna trecută din viaţa mea cea dintîi, regăsisemcine ştie ce spaimă copilărească, asemeni gîndului că unchiul meu mă vatrage de bucle, teamă care se risipise în ziua cînd - dată marcînd pentrumine începutul unei noi ere - mi-au fost tăiate. Uitasem acest eveniment întimp ce dormeam, îl regăseam în amintire de îndată ce reuşisem să mătrezesc pentru a scăpa din mîinile unchiului meu, dar, din precauţie, îmiacopereani capul cu perna, înainte de a mă întoarce în lumea visurilor.Uneori, aşa cum Eva s-a născut din coasta lui Adam, o femeie senăştea, în timp ce dormeam, dintr-o poziţie greşită a coapsei mele.Alcătuită din plăcerea pe care eram pe punctul să o gust, îmi închipuiamcă ea era cea care mi-o oferea. Trupul meu, ce simţea în al ei propria-micăldură, voia să se unească cu el, şi mă trezeam. Ceilalţi oameni îmiapăreau ca foarte îndepărtaţi, pe Jîngă această femeie pe care o părăsisemabia cu cîteva clipe în urmă; obrazul îmi era cald încă de sărutarea-i,trupul meu simţea încă greutatea trupului ei. Dacă, aşa cum se întîmplauneori, avea trăsăturile unei femei pe care o cunoscusem în viaţă, trebuiasă mă dăruiesc pe de-a-ntrcgul acestui scop: să o regăsesc, ca aceia carepleacă în călătorie pentru a vedea cu ochii lor o cetate dorită şi îşiînchipuie că poţi gusta într-o realitate farmecul visului. Treptat, amintireaei dispărea, uitasem fata din vis.Un om care doarme ţine în jurul lui firul orelor, ordinea anilor şi alumilor. El le consultă din instinct trezindu-se, şi citeşte în ele, pînă latrezirea lui; dar ordinea lor se poate învălmăşi, sau rupe.Dacă, spre dimineaţă, după o noapte de insomnie, somnul îlsurprinde, în timp ce citeşte, într-o atitudine prea diferită de cea în caredoarme de obicei, este de ajuns să-şi ridice braţul pentru a opri şi a daîndărăt soarele, şi, în prima clipă a trezirii sale, nu va mai şti ora, va socotică abia s-a culcat. Dacă aţipeşte într-o atitudine încă şi mai neobişnuită şimai divergentă, de exemplu, după cină, aşezat într-un fotoliu, atuncirăsturnarea va fi totală în lumile ieşite de pe orbita lor, fotoliul magic îl vaplimba în goană prin timp şi prin spaţiu, şi în clipa cînd îşi va deschidepleoapele, va crede că se va fi culcat cu cîteva luni mai devreme într-un altţinut. Dar era de ajuns ca, chiar în patul meu, să am un somn adînc şicare să-mi odihnească pe deplin mintea; atunci aceasta nu mai ştia planullocului unde am dormit şi, cînd mă trezeam în mijlocul nopţii, cumignoram unde rnâ găsesc, nici nu ştiam în prima clipă cine sînt; aveamdoar, în simplitatea lui originară, sentimentul existenţei, aşa cran poate elfremăta în adîncul trupului unui animal; eram mai lipsit de apărare decîtomul cavernelor; dar atunci amintirea - nu încă a locului unde eram, ci aacelora unde mai locuisem şi unde aş fi putut fi acum - venra către mineca un ajutor trimis de sus, pentru a mă scoate din neantul de unde nu aşfi putut ieşi singur; treceam într-o secundă peste secole de civilizaţie, şi imaginea confuz întrevăzută a unor lămpi cu petrol, apoi a unor cămăşi cuguler răsfrînt, recompunea treptat trăsăturile particulare ale eului meu.Poate că imobilitatea le este impusă lucrurilor din jur do certitudineanoastră că sînt ele şi nu altele, de imobilitatea gîndirii noastre în faţa lor.Fapt este că, atunci cînd mă trezeam astfel, cu mintea zbâtîndu-sezadarnic să caute a şti unde eram, totul se învîr-tea în jurul meu înîntuneric, lucrurile, ţările, anii. Trupul meu, prea amorţit ca să se poatămişca, încerca, după forma oboselii sale, să repereze poziţia membrelor,pentru a ghici astfel direcţia peretelui, locul mobilelor, pentru a reconstruişi a numi lăcaşul unde se găsea. Memoria sa, memoria coastelor sale, agenunchilor săi, a umerilor săi, îi înfăţişa succesiv cîteva dintre camereleunde dormise, în timp ce în jurul lui zidurile invizibile, schimbîndu-şi loculdupă forma încăperii imaginate, se învolburau în tenebre. Şi înainte chiarca gîndul meu, care şovăia în pragul timpurilor şi al formelor, sa fiidentificat locuinţa, apropiind între ele împrejurările, el-trupul meu - îşiamintea pentru fiecare, genul de pat, locul uşilor, rinia ferestrelor,existenţa unui coridor, dimpreună cu gîndul pe caro îl aveam adormindacolo, regăsit la sculare. Partea anchilozată din trupul meu, căutînd săghicească felul cum este orientată, se închipuia, de exemplu, alungită cufaţa la perete, într-un pat mare cu baldachin, şi pe dată inii spuneam: „Iate uit», am adormit în cele din urmă, deşi mama nu a venit să-mi spunănoapte bună", eram la ţară la unchiul meu, mort de multă vreme; şi trupulmeu, partea pe care eram aşezat, paznici credincioşi ai unui trecut pe caremintea mea n-ar fi trebuit să-l uite niciodată, îmi aminteau de flacăralămpii din sticlă de Boemia, în formă de urnă, atîrnată în tavan culănţişoare, de şemineul din marmoră de Siena, din camera mea de dormitdin Combray, la bunicii mei, de zilele îndepărtate pe care în această clipămi îe imaginam ca fiind actuale, fără să mi le reprezint exact, şi pe care levoi revedea mai limpede peste cîteva clipe, cînd voi fi treaz de-a binelea.Apoi renăştea amintirea unei noi atitudini; zidul fugea într-o altădirecţie: eram în camera mea la doamna de Saint-Loup, la ţară;Dumnezeule! este cel puţin ora zece, cina a luat probabil sfârşit! Voi fiprelungit prea mult siesta pe care o fac în fiecare seară cînd mă întorc dela plimbarea cu doamna de Saint-Loup, înainte de a mă îmbrăca pentrumasă. Căci mulţi ani au trecut de cînd mergeam la Combray, acolo unde,cînd ne întorceam foarte tîrziu, vedeam răsfrângerile roşii ale apusului desoare oglindindu-se în geamul mru. Un alt gen de viaţă se duce laTansonville, la doamna de Saint-Loup, un alt gen de plăcere aflu cînd nuies decît noaptea, urmînd, la lumina lunii, acele drumuri pe care odinioarămă jucam în plin soare; iar camera unde voi fi adormit în loc să mă îmbracpentru cină, o zăresc de departe, cînd ne întoarcem, străbătută de lucirilelămpii, singuratec far în noapte.Aceste evocări rotitoare şi nedesluşite nu durau niciodată mai mult decîteva secunde; adesea scurta mea incertitudine cu privire la locul undemă găseam nu deosebea prea bine unele de altele diferitele presupuneridin care era alcătuită, după cum nu izolăm, văzînd un cal ce aleargă, poziţiile succesive pe care ni le arată kinetoscopul. Dar revăzusem cînduna, cînd cealaltă dintre camerele în care locuisem de-a lungul vieţii mele,şi ajungeam să mi le amintesc pe toate în lungile reverii ce urmau treziriimele: camere de iarnă unde, cînd eşti culcat, te ascunzi cu capul într-uncuib pe care ţi-l faci din lucrurile cele mai disparate, un colţ de pernă,marginea de sus a cuverturilor, un capăt de şal, muchia patului şi unnumăr din Debais roses, pe caro ajungi să le cimentezi laolaltă, dupătehnica păsărilor, sprijinindu-te la nesfârşit pe ele; unde, pe o vremegeroasă, guşti plăcerea de a te simţi separat de lumea din afară (precumrîn-dnnica marină ce îşi are cuibul în adîncul pâmîntului, la căldură), şiunde, focul arzînd toată noaptea în şemineu, dormi învelit într-o maremantie de aer cald şi fumegos, străbătut de lucirile cărbunilor care geaprind din cînd în cînd, impalpabil alcov, caldă cavernă săpată în chiartrupul camerei, zonă arzătoare şi mobilă prin contururile sale termice,aerisită eu adieri care ne răcoresc faţa şi vin din cotloanele ascunse, dinpărţile învecinate cu fereastra sau îndepărtate de foc, acum reci; - cameredo vară, unde îţi place să fii unit cu noaptea călduţă, unde lumina lunii,sprijinită de obloanele întredeschise, îşi aruncă pînă la piciorul patuluiscara fermecată, unde dormi parcă în aer liber, ca piţigoiul legănat de vîntpe vîrful unei raze; - uneori camera în stil Ludovic al XVI-lea, atît de veselăîncît chiar din prima seară nu am fost prea nefericit în ea, şi undecolonetele care susţineau dezinvolt plafonul se îndepărtau cu atîta graţiepentru a arăta şi a rezerva locul patului: - alteori, dimpotrivă, cea, mică şicu plafonul atît de înalt, săpată în formă do piramidă în înălţimea a douăetaje şi îmbrăcată în parte în lemn de acaju, unde, încă din prin:» secundă,fusesem intoxicat moral de mireasma necunoscută a vetivarului, convinsde ostilitatea perdelelor violete şi de insolenta indiferenţă a pendulei, carefleeărea în gura mare ca şi cum n-aş fi fost acolo; unde o ciudată şinecruţătoare oglindă pătrată cu picioare, barînd oblic unul clin colţurileîncăperii, îşi adîncea pe neaşteptate, în dulcea plenitudine a cîmpu-luimeu vizual obişnuit, un loc neprevăzut; unde gîndirea nu trăduindu-setimp de ore să se disloce, să se subţieze, mergîncl în sus, pentru a luaîntocmai forma camerei şi a ajunge să umple pînă la plafon uriaşa eipîlnie, suferise timp de multe şi grele nopţi, pe cînd eram întins în patulmeu, cu ochii ridicaţi, cu auzul la pîridă, cu nările răzvrătite, cu inimabătînd de să-mi spargă coşul pieptului, pînă cînd obişnuinţa va fischimbat culoarea perdelelor, va îi redus la tăcere pendula, va fi arătatoglinzii oblice şi crude ce e mila, va fi ascuns, sau poate chiar va fi izgonitcu desăvîrşire, mireasma de vetivar, şi va fi micşorat cu mult părelnicaînălţime a plafonului. Obişnuinţa! ea le potriveşte cu iscusinţă, deşi foarteîncet, pe toate, ne lasă la început mintea să sufere timp de săptămîniîntregi într-o situaţie de provizorat, dar pe care este totuşi foarte fericită căa găsit-o, căci fără obişnuinţă, şi redusă doar la propriile-i resurse, ar fineputincioasă să transforme un loc străin într-o casă.Desigur, acum eram treaz de-a binelea, trupul mi se răsucise încă oultimă dată, şi îngerul cel bun al certitudinii oprise totul în jurul meu, mă culcase sub pături, în camera mea, şi pusese aproximativ la locul lor înîntuneric comoda, bivoul, şemineul, fereastra ce dădea către stradă şi celedouă uşi. Dar zadarnic ştiam că nu eram în locuinţele a căror imaginedistinctă mi-o înfăţişase într-o clipă trezirea mea ignorantă, făcîndu-mă,mai bine zis, să cred în prezenţa lor posibilă, memoria mea fusese pusa înmişcare; de obicei nu încercam să adorm iar pe dată; îmi petreceam ceamai marc parte a nopţii amintindu-mi de viaţa noastră de odinioară laCombray la mătuşa mea, la Balbec, la Paris, la Doncieres, la Veneţia, înalte părţi încă, amintindu-mi de locurile, de oamenii pe care îicunoscusem, de ceea ce văzusem, de ceea ce mi se povestise.La Combray, zilnic, încă de la sfîrşitul după amiezii, cu multă vremeînainte de clipa cîftd trebuia să mă aşez în pat şi să rămîn treaz, departede mama şi de bunica, dormitorul meu redevenea punctul fix şi dureros alpreocupărilor mele. Pentru a mă înveseli, în serile cînd păream preanefericit, ai mei se gîndiseră să-mi dea o lanternă magică pe care, înaşteptarea cinei, o aşezau peste lampă; şi, asemenea primilor arhitecţi şimeşteri sticlari din epoca gotică, ea înlocuia opacitatea zidurilor cuimpalpabile irizări, cu supranaturale apariţii multicolore, unde erau pictatelegende ca pe un vitraliu pîlpîitor şi efemer. Dar tristeţea mea devenea şimai mare, pentru că această schimbare de lumină distrugea obişnuinţa pecare o căpătasem în camera mea şi datorită căreia, cu excepţia supliciuluiculcării, ea îmi devenise suportabilă. Acum nu o mai recunoşteam şi eramneliniştit, ca într-o cameră de hotel sau într-o „cabană" unde aş fi ajunspentru prima oară, venind cu trenul în pasul sacadat al calului, Golo,bîntuit de un gînd înspăimîntă-tor, ieşea din păduricea triunghiulară carecăptuşea cu un verde sumbru şi catifelat povîrnişul unei coline, şi înaintaîn salturi către castelul bietei Genoveva de Brabant. Acest castel era croitdupă o linie curbă, care nu era altceva decît limita unuia dintre ovalurilede sticlă ce alcătuiau lanterna. Nu era decît un zid de castel, şi avea în faţalui o landă unde visa Genoveva, care purta o cingătoare albastră. Castelulşi landa erau galbene, şi eu nu aşteptasem să le văd pentru a le şticuloarea, căci, înaintea lanternei, mi- o arătase cum nu se poate mailimpede sonoritatea aurie a numelui de Brabant. Golo se oprea o clipă săasculte cu tristeţe povestea mincinoasă citită cu voce tare de mătuşa mea,şi pe care părea că o înţelege pe deplin, supunîndu-se, cu o docilitate nulipsită de o anume măreţie, indicaţiilor textului; apoi se îndepărta înacelaşi pas sacadat. Şi nimic nu] putea opri lentul mers al calului. Dacăcineva mişca lanterna, zăream calul lui Golo cum continuă să înainteze peperdelele de la fereastră, umflîndu-sc, una cu pliurile lor, coborînd îngolurile dintre ele. însuşi trupul lui Golo, de o esenţă tot atît desupranaturală ca şi cel al calului, devenea una cu orice obstacol material,cu orice obiect stingheritor pe care îl întîlnea în cale, făcînd din el propria-iosatură, un ce lăuntric, fie şi din clanţa uşii, a cărei formă o căpăta pedată şi pe care fluturau, invincibile, veş-mîntul său roşu sau fignra-ipalidă, mereu ia fel de nobilă şi de melancolică, dâr care nu lăsa să sestrăvadă că ar fi în vreun chip tulburată de această ciudată mlădiere.