ÎN CAUTAREA TIMPULUI PIERDUT. SWANN.

PARTEA A DOUA. O iubire a lui Swann.

PENTRU A FACE PARTE din „micul nucleu", din „micul grup", din „micul clan" al familiei Verdurin, trebuia să îndeplineşti o condiţie suficientă, dar necesară: să aderi tacit la un Crez printre ale cănii articole unul afirma că tînărul pianist, protejat de doamna Verdurin în acel an şi despre care ea spunea: ..Nimănui mi ar trebui să i se îngăduie să ştie să-I interpreteze atît de minunat pe Wagner!", îi „înfunda" atît pe Plante cit şi pe Ruinstein, şi că doctorul Cottard era un mai bun diagnostician decît Potain. Orice „nou adept" pe care familia Verdurin nu-l putea convinge că serile celor ce nu veneau la ei erau plicticoase la culme, se vedea pe dată exclus. Femeile fiind în această privinţă mai rebele decît bărbaţii, căci îşi desfăşurau întreaga curiozitate mondenă şi întreaga dorinţă de a afla nemijlocit cît de plăcute sau de neplăcute sînt petrecerile din alte saloane, iar soţii Verdurin simţind, pe de altă parte, că acest spirit cercetător şi acest demon al frivolităţii puteau, prin molipsire, să devină fatale ortodoxiei micii lor biserici, fuseseră siliţi să-i izgonească rînd pe rînd pe toţi „credincioşii" de sex feminin. în afară de tînăra nevastă a doctorului, nu mai primeau aproape în acel an (deşi doamna Verdurin era virtuoasă şi dintr-o respectabilă familie burgheză, nespus de bogată şi întru totul obscură, cu care ea încetase treptat, şi în mod voit, orice relaţie) decît pe o demimondenă, sau aproape, pe doamna de Crecy, căreia doamna Verdurin i se adresa pe numele mic, spunîndu-i Odette, şi despre care ea declara ca e „un amor de femeie", şi pe mătuşa pianistului, ce fusese probabil cîndva portăreasă; erau femei ce nu cunoşteau înalta societate şi care, în naivitatea lor, crezuseră cu atîta uşurinţă că prinţesa de Sagan şi ducesa de Guermantes erau silite să plătească nişte bieţi pîrliţi pentru a avea lume la petreceri, îneît, dacă le-ai ii propus să le faci rost de o invitaţie Ia dineurile date de aceste două nobile doamne, fosta portăreaseă si cocota ar fi refuzat cu dispreţ. Soţii Verdurin nu invitau la cină: la ei găseai întotdeauna „masa întinsă". Seara nu exista un program anume. Tmărul pianist cînta ]a pian, dar numai dacă,.avea chef", căci fiecare făcea ce voia şi, după cum spunea domnul Verdurin: Să ne trăiască prietenii şi să se simtă aici ca la ei acasă!" Dacă pianistul voia să interpreteze cavalcada din Walkiria sau preludiul din Tristan?5, doamna Verdurin protesta, nu pentru că acea muzică i-ar fi displăcut, ci, dimpotrivă, pentru că o impresiona prea mult. ..Vreţi să mă apuce iar migrena? Ştiţi doar că asta mi se întîmplă ori de cîte ori cîntă asta la pian. Ştiu ce mă aşteaptă! Mîine, cînd o să vreau să mă scol, n-o să mai fie nici ţipenie!" Dacă pianistul nu cînta, lumea sta de vorbă, şi unul dintre prieteni, cel mai adeseori pictorul lor favorit din acel moment, „dădea dramul", cum spunea domnul Verdurin, „vreunei istorii atît de gogonate că se tăvăleau cu toţii de rîs", şi mai ales doamna Verdurin, căreia - într-atît avea obiceiul să înţeleagă la propriu expresiile figurate ale emoţiilor pe care le simţea - doctorul Cottard (un tînăr debutant în acea vreme) a trebuit într-o bună zi să-i pună la loc falca, fiindcă îi căzuse do atâta rîs.

Bărbaţilor le era interzis să poarte haine de seară, pentru că erau între „amici" şi ca să nu semene cu „plicticoşii" de care se fereau ca de ciumă, neinvitîndu-i decît cu cine ştie ce mare prilej, căutat cum nu se poate mai rar şi doar pentru a-l distra pe pictor sau a-l face cunoscut pe muzician. în restul timpului se mulţumeau să dezlege şarade, să ia masa la miezul nopţii în chip solemn, dar în intimitate, fără a lăsa să pătrundă vreun străin în micul „nucleu". Dar, pe măsură ce „amicii" căpătaseră un loc tot mai mare în viaţa doamnei Verdurin, plicticoşi şi dezagreabili începeau să fie toţi cei care îi răpeau, fie şi pentru puţină vreme, prietenii, toţi cei care îi împiedicau să fie liberi, adică mama unuia, profesia altuia, casa de la ţară sau boala unui al treilea. Dacă doctoral Cottard credea că trebuie sa plece îndată după masă ea să se întoarcă la căpătîiul unui bolnav aflat în primejdie: „Cine ştie, îi spunea doamna Verdurin, poate că i-ar face mult mai bine dacă nu l-ai deranja acuma seara; ar petrece o noapte mai bună fără tine; mîine djmi-neaţă o să te duci să-l vezi devreme şi o să-l găseşti vindecat". încă de la începutul lunii decembrie era bolnavă la gîndul că prietenii cei mai credincioşi ai casei,,o vor lăsa baltă" de Crăciun şi de Anul nou. Mătuşa pianistului îi pretindea acestuia să ia masa în acele zile in familie, cu mama: - Nu cumva crezi c-o să moară, îi strigă aspru doamna Verdurin, dacă nu cinezi cu ea de Anul nou, ca în provincie! În săptămîna Patimilor, neliniştile ei renăşteau: - Dumneata, doctore, un savant, un liber cugetător, cred că vii în Vinerea mare, ca în orice altă zi, îi spuse ea lui Cottard, în pri mul an, pe un ton sigur de sine, ca şi cum nu s-ar fi putut îndoi de răspuns. Dar tremura, aşteptîndu-l, căci, dacă nu ar fi fost afiima- tiv, risca să rămînă singură. - Voi veni în Vinerea mare... să-mi iau rămas bun, căci ne vom petrece Pastele în Auvergne. - în Auvergne? ca să te mănînce purecii şi ploşniţele! N-ai decît! Şi, după o clipă de tăcere: - Dacă ne-ai fi spus măcar din timp, ca să fi organizat ceva şi să fi călătorit împreună, în condiţii confortabile. Tot astfel, dacă un „credincios al casei" avea un prieten, sau o „prietenă a casei" avea un flirt ce ar fi putut uneori să-i „îndepărteze", soţii Verdurin, care nu se speriau dacă o femeie avea un amant cu condiţia să-l aibă la ei, să-l iubească prin ei şi să nu li-l prefere, spuneau: „Foarte bine! Adu-l aici!" Şi era primit spre încercare, ca să dovedească dacă este capabil să nu aibă secrete faţă de doamna Verdurin, dacă are toate calităţile necesare spre a fi inclus în „micul clan". Dacă nu corespundea aşteptărilor, „credinciosul casei" care îl prezentase era luat de o parte de gazde şi, după o convorbire între patru ochi, se pomenea certat cu prietenul sau cu amanta. în cazul cînd gazdele nu-i făceau acest mic serviciu, „noul adept" devenea, la rîndu-i,un „credincios al casei". Iată de ce cînd, în acel an, demimondena îi povesti domnului Verdurin că tocmai