ÎN CAUTAREA TIMPULUI PIERDUT. SWANN.

PARTEA A TREIA. Nume de ţinuturi.

Numele PRINTRE CAMERELE a căror imagine o evocam cel mai adeseori în nopţile mele de insomnie, nici una nu semăna mai puţin cu camerele de la Combray, presărate cu o atmosferă zgrunţuroasă, parcă stropită cu polen, cucernică şi comestibilă, ca aceea de la „Grand Hotel de la Plage", din Balbec, ai cărei pereţi, zugrăviţi cu vopsele strălucitoare ca smalţul, conţineau, asemenea pereţilor lucioşi ai unei piscine unde albăstreşte apa, un aer pur, azuriu şi sărat. Tapiţcrul bavarez care fusese însărcinat cu amenajarea acestui hotel variase decoraţia încăperilor, şi, în cea pe care o locuiam, aşezase, de-a lungul a trei pereţi, biblioteci joase, cu geamuri, unde, în funcţie de locul pe care îl ocupau, şi datorită unui efect pe care el nu-l prevăzuse, se reflecta cutare sau cutare parte din tabloul schimbător al mării, desfăşurînd o friză de luminoase marine, întrerupte doar de lemnul de acaju. Astfel incit întreaga încăpere părea unul din acele dormitoare model înfăţişate în expoziţiile de mobilier „modern style", unde sînt împodobite cu opere de artă presupuse a fi capabile să înveselească privirea celui care se va culca aici, şi care au subiecte legate de genul de peisaj în mijlocul căruia urmează să se afle locuinţa. Dar nimic nu semăna totodată mai puţin cu acest Balbec real, decît cel la care visasem adeseori, în zilele de furtună, cînd vîntul era atît de puternic îneît Francoise, dueîndu-mă la Champs-Ely-sees, îmi recomanda să nu merg prea aproape de ziduri,ca fă nu mă pomenesc cu vreo ţiglă în cap, şi îmi vorbea, văicărindu-se, despre marile catastrofe şi naufragii anunţate de ziare. Cea mai mare dorinţă a mea era să văd o furtună pe mare, nu atît ca pe un frumos spectacol, cît ca pe un moment dezvăluit din viaţa reală a naturii; sau, mai curînd, nu existau pentru mine spectacole frumoase în afară de cele pe care le ştiam că nu sînt artificial combinate pentru plăcerea mea, ci că sînt necesare, de neschimbat, - peisajele de mare frumuseţe pu marile opere de artă. Nu eram curios, nu eram avid să cunosc decît ceea ce credeam a fi mai adevărat decît mine însumi, ceea ce avea pentru mine valoarea de a arăta ceva din gîn-direa unui mare geniu, sau din forţa sau graţia naturii, aşa cum ge manifestă ea de la sine, fără intervenţia oamenilor. Aşa cum frumosul sunet al vocii ei, izolat reprodus de fonograf, nu ne-ar consola de faptul că nc-am pierdut mama, tot astfel o furtună mecanic imitată m-ar fi lăsat la fel de indiferent ca şi în faţa fîntînilor luminoase de la Expoziţie124. Voiam, de asemenea, pentru ca furtuna să fie cu totul adevărată, ca malul mării însuşi să fie un mal natural, nu un dig recent înălţat de vreo municipalitate. De altfel, natura, prin toate sentimentele pe care le trezea în mine, mi se părea a fi lucrul cel mai opus producţiilor mecanice ale oamenilor. Cu cît purta mai puţin pecetea lor, cu atît oferea un Ioc mai mare desfăşurării inimii mele. Or, reţinusem numele de Balbec, pe care îl rostise în faţa noastră Legrandin, ca pe acela al unei plaje apropiate de „malurile funebre, vestite prin atîtea naufragii şi învăluite timp de şase luni din an în linţoliul ceţurilor şi în spuma valurilor". „Simţi încă sub paşii tăi, ne mai spunea el,

mult mai intens decît chiar în Finister (chiar dacă acum s-ar suprapune hoteluri, care nu ar putea însă modifica cea mai străveche ostatură a pămîntului), adevăratul sfîrşit al pămîntului francez, european, al Pămîntului antic. Este ultima aşezare de pescari semănînd cu toţi pescarii care au trăit de la începuturile lumii, în faţa împărăţiei veşnice a ceţu-rilor marine şi a umbrelor într-o zi cînd, la Combray, vorbisem despre această plajă de Ia Balbec în faţa domnului Swann, ca să aflu de la el dacă este locul de unde se văd cel mai bine furtunile cele mai puternice, el îmi răspunsese: „Cred că ştiu acest loc! Biserica din Balbec, construită în secolele al Xîl-lea şi al XlII-lea, încă pe jumătate romanică, este poate cel mai curios exemplu de gotic normand, fiind atît de ciudată îneît pare a aparţine artei persane." Şi am văzut dintr-o dată, cuprins ca de un farmec, aceste locuri care, pînă atunci, nu-mi păruseră a ţine decît de o natură imemorială, contemporană cu marile fenomene geologice - şi tot atît de în afara istoriei omeneşti precum Oceanul sau Ursa mare, cu pescarii ei sălbateci pentru care, ca şi pentru balene, nu a existat un ev mediu, intrînd în înşiruirea secolelor, cunoscînd epoca romanică; am ştiut astfel că trefla gotică îşi întinsese nervurile, la timpul potrivit, şi pe aceste stînci sălbatice, ca acele plante fragile, dar vii, care, cînd vine primăvara, înstelează ici-colo zăpada de la poli. Şi dacă stilul gitic aducea în aceste locuri şi acestor oameni o determinare care Ie lipsea, şi ei, la rîndul lor, îi impuneau una. încercam să-mi închijui cum trăiseră aceşti pescari, timida şi minunata lor încercare de a stabili raporturi sociale, în timpul evului mediu, aici, pe coastele Infernului, la poalele falezelor morţii; şi stilul gotic îmi părea mai viu acum cînd, separat de oraşele unde mi-l închipuisem întotdeauna înauite, puteam să văd cum, într-un caz particular, pe stînci sălbatice, se născuse şi înflorise într-o clopotniţă zveltă. Am fost dus să văd reproducerile celor mai vestite statui din Balbec - apostolii cu barbă creaţă şi cu nas cîrn, Fecioara de pe portic, şi de bucurie mi se oprea respitaţia cînd mă gîndeam că voi putea să-i văd mode-lîndu-se în relief pe ceaţa eternă şi sărată. Atunci, în serile furtunoase şi blînde de februarie, vuitul suflînd în inima mea, pe care o zguduia precum zguduia soba din cameră, proiectul unei călătorii la Balbec - stîrnea în mine dorul de arhitectură gotică amestecat cu cel de furtună pe mare. Aş fi vrut să iau încă de a doua zi trenul minunat şi generos care pleca la ora unu şi douăzeci şi două de minute, oră pe care nu o puteam niciodată citi în reclamele companiilor de căi ferate, în anunţurile de călătorii în circuit, decît cu inima zvîcnindu-mi puternic.: mi se părea că ele fac, într-un punct precis al după-amiezii, o savuroasă crestătură, un semn misterios cu începere de la care ceasurile deviate duceau tot către seară, către dimineaţa de a doua zi, dar pe care aveam să le vedem nu în Paris, ci într-unuPdin acele oraşe pe unde trece trenul şi din care ne îngăduiau să alegem; căci se oprea la Bayeux, Coutances, Vitre, Questambert, Pontorson, Balbec, Lannion, Lamballe, Benodet, Pont- Aven, QuimperltL şi înainta magnific, încărcat de numele ce mi le oferea, printre care nu ştiam să aleg, căci mi-era cu neputinţă să renunţ la vreunul. Dar