Albert Camus - Strainul (part. 2)

Partea 2

I

Îndată după arestarea mea, mi s-au luat mai multe interogatorii. Dar era vorba de interogatorii de identificare care n-au durat mult. Prima dată, la comisariat, cazul meu părea să nu intereseze pe nimeni. După o săptămînă, judecătorul de instrucţie, dimpotrivă, m-a privit cu multă curiozitate. Dar pentru început, m-a întrebat numai numele şi adresa, profesiunea, data şi locul naşterii. Apoi a voit să ştie dacă îmi luasem un avocat. Eu am recunoscut că nu şi l-am întrebat dacă este neapărat necesar să am unul. "De ce ?" a spus el. Am răspuns că eu găseam cazul meu foarte simplu. El a zîmbit spunînd : "Asta e o părere. Totuşi, aşa e legea. Dacă nu vă luaţi un avocat, noi vom desemna unul din oficiu." Am găsit foarte comod că justiţia se îngrijeşte de aceste amănunte. I-am spus asta. El m-a aprobat şi a conchis că legea e bine făcută.

La început nu l-am luat în serios. M-a primit într-o cameră cu draperii, avea pe birou o singură lampă care lumina fotoliul pe care mi-a spus să mă aşez in timp ce el rămînea în umbră. Mai citisem o descriere asemănătoare în cărţi şi totul mi s-a părut un joc. După discuţia noastră, dimpotrivă, m-am uitat la el şi am văzut un bărbat cu trăsături fine, cu ochi albaştri înfundaţi, înalt, cu o lungă mustaţă sură şi cu păr bogat, aproape alb. Mi s-a părut foarte cumsecade şi, în totul, simpatic, în ciuda cîtorva ticuri nervoase care-i strîmbau gura. La plecare era cît pe ce să-i strîng mîna, dar mi-am adus aminte la timp că omorîsem un om. A doua zi, un avocat a venit la mine la închisoare. Era mic şi rotofei, destul de tînăr, cu părul îngrijit pieptănat. Deşi era foarte cald (eu îmi scosesem haina), purta un costum închis, un guler cu vîrful întors şi o cravată cu dungi mari, negre şi albe. A pus pe pat servieta pe care o ducea sub braţ, s-a prezentat şi mi-a spus că studiase dosarul meu. Situaţia era delicată dar nu se îndoia de succes, dacă aveam încredere în el. I-am mulţumit şi el mi-a spus: "Să intrăm în miezul problemei". S-a aşezat pe pat şi mi-a spus că fuseseră luate informaţii asupra vieţii mele particulare. Se aflase că mama murise de curînd la azil. Se făcuse atunci o anchetă la Marengo. Cei însărcinaţi cu cercetările fuseseră informaţi că "dădusem dovadă de insensibilitate" în ziua în care fusese înmormîntată mama. "Înţelegeţi, mi-a spus avocatul, îmi vine cam greu să vă întreb asta. Dar e foarte important. Şi ar fi un argument foarte serios pentru acuzare dacă n-aş avea ce să răspund." Voia să-1 lajut. M-a întrebat dacă fusesem îndurerat in ziua aceea. Această întrebare m-a mirat foarte mult şi mi se părea că mie mi-ar fi venit foarte greu dacă ar fi trebuit să i-o pun cuiva. Am răspuns totuşi că eu cam pierdusem obiceiul de a mă analiza şi că mi-era greu să-l lămuresc. Fără îndoială, ţineam mult la mama, dar asta nu însemna nimic. Toţi oamenii sănătoşi doriseră mai mult sau mai puţin moartea celor pe care îi iubeau. Aici, avocatul mi-a tăiat vorba şi a părut foarte neliniştit. M-a pus să-i promit că nu voi spune asta în instanţă şi nici judecătorului de instrucţie. Totuşi, i-am explicat că eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea sentimentele, în ziua în care am înmormîntat-o pe măicuţa eram foarte obosit si mi-era somn. Aşa că nu mi-am dat seama de ce se întîmplă. Ceea ce puteam să spun cu siguranţă e că aş fi preferat ca mama să nu moară. Dar avocatul meu nu părea mulţumit. Mi-a spus: "Asta nu-i deajuns". S-a gîndit. M-a întrebat dacă putea spune că în ziua aceea îmi înfrînsesem sentimentele fireşti. I-am spus : "Nu, pentru că e fals". S-a uitat la mine într-un fel ciudat, ca şi cum i-aş fi inspirat un soi de dezgust. Mi-a spus aproape cu răutate că în orice caz directorul şi personalul azilului vor fi audiaţi ca martori şi că "asta putea să-mi joace o festă foarte urîtă". I-am atras atenţia că această poveste nu are nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cît de colo că n-avusesem pînă în prezent de-a face cu justiţia. A plecat avînd aerul că e supărat. Aş fi vrut să-l reţin, să-i explic că doream să-i cîştig simpatia, nu ca să fiu mai bine aparat, ci, dacă pot spune astfel, în mod firesc. Mai ales vedeam că-l pun in încurcătură. Nu mă înţelegea şi era cam supărat pe mine. Doream să-l asigur că sînt la fel ca toată lumea, exact ca toată lumea. Dar toate astea, în fond, nu erau de mare folos şi am renunţat din lene. Puţin după aceea, m-am dus din nou în faţa judecătorului de instrucţie. Era ora două dupăamiază şi de astă dată biroul lui era plin de o lumină abia filtrată de perdeaua de voal. Era foarte cald. Mi-a spus să mă aşez şi foarte politicos mi-a declarat că avocatul meu, "în urma unei întîmplări neprevăzute", nu putuse veni. Dar eu aveam dreptul să nu răspund la întrebările lui şi să aştept ca avocatul să mă poată asista. Am spus că puteam să răspund şi singur. A apăsat cu degetul pe un buton de pe masă. Un tînăr grefier a venit să se instaleze chiar în spatele meu. Ne-am aşezat amîndoi mai comod în fotolii. Interogatoriul a început. Mi-a spus mai întîi că lumea mă descria ca pe un om tăcut şi închis şi a voit să ştie ce părere am despre asta. Am răspuns : "Pentru că n-am niciodată mare lucru de spus. De aceea tac." A zîmbit ca şi prima dată, a recunoscut că era cea mai bună explicaţie şi a adăugat: "De altfel n-are nici o importanţă". A tăcut, m-a privit şi s-a îndreptat destul de brusc ca să-mi spună precipitat: "Pe mine, dumneata mă interesezi". Eu nu am înţeles prea bine ce înţelegea prin aceasta şi n-am răspuns nimic. "Sînt în gestul dumitale, a adăugat el, lucruri care-mi scapă. Sînt convins că mă vei ajuta să le înţeleg." I-am spus că totul era foarte simplu. El m-a poftit cu insistenţă să-i descriu iar ziua aceea. I-am spus din nou ceea ce-i mai povestisem o dată: Raymond, plaja, baia, cearta, iar plaja, izvorul, soarele şi cele cinci focuri de revolver. La fiecare frază el spunea: "Bine, bine". Cînd am ajuns la mortul întins pe jos, a aprobat spunînd: "Bun". În ceea ce mă priveşte, obosisem tot repetînd astfel aceeaşi poveste şi mi se părea că niciodată nu vorbisem atît de mult. După o pauză, s-a ridicat în picioare şi mi-a spus că voia să mă ajute, că îl interesam şi că, cu ajutorul lui Dumnezeu, va face ceva pentru mine. Dar mai înainte voia să-mi mai pună cîteva întrebări. Fără tranziţie, m-a întrebat dacă o iubeam pe mama. Am spus : "Da, ca toată lumea", şi