O lume periculoasă

Capitolul 18

"Iubirile cele mai mari sunt cele de care te indoiesti cel mai mult." - Mihail Drumes

Iata-ma din nou in punctul in care trebuie sa fiu aici si sa privesc aceasta scena. Acelasi regizor, dar alte circumstante; alti protagonisti, alta poveste, alt film, totul e diferit si totusi sunt aici, in locul in care speram sa nu mai fiu vreodata. Inca o persoana pierduta, dar alte suflete rănite si alte hohote de plans. Ma simt vinovata pentru ceea ce se intampla, ma simt vinovata pentru lacrimile Mirandei, la fel si pentru ale Sofiei, ma simt vinovata pentru cei aflati aici si pentru ca el este acolo acum. Ma simt vinovata pentru tot.

Inmormantarea era pe sfarsite, Luke se duse sa schimbe cateva vorbe cu Miquel si alti barbati din cercul acela. Ar trebui sa ii multumesc pentru ca este aici si pentru cate face. Ar fi trebuit sa stea la hotel, dupa sa se intalneasca cu Mark, dar el este aici fara nicio obligatie, plus ca toate zilele astea a stat doar dupa mine; dacă am mancat sau daca am baut calmantele. Face prea multe eforturi fara ca cineva sa i le ceara. Dupa ce o sa se termine cu asta, ne apucam de treburile pentru care el este venit aici.

- Katrina? o voce ma face sa ies din gandurile mele, intorcandu-ma la sursa de unde vine intrebarea. M-am intors si am vazut-o pe Sofia stand in spatele meu. Era trista si o inteleg, este totusi fratele sau mai mic. Era surprinzator sa o vad dupa doi ani de zile la fel de frumoasa si matura, in ciuda cearcanelor si obrajilor roşii din cauza plansului.

- Buna, Sofia!o imbratisez cu multa caldura si dor. Inainte ca eu sa plec din Spania iar ea sa plece la facultate, eram cele mai bune prietene. Era mereu langa mine si poate ca ne-am apropiat din cauza lui Diego, dar niciodata nu am crezut ca este un suflet rau. Acum, cu toate ca am pierdut legatura, nu pot decat sa o sprijin asa cum a facut si ea in urma cu cativa ani.

- Mi-a zis mama ca esti aici si tu, asa ca am venit sa te salut. Imi pare rau pentru parintii tai, stiu ca a trecut mult timp, dar niciodată nu este prea tarziu.

- Da, ai dreptate. Miranda mi-a spus ca te-ai casatorit.

- Joseph este o persoană minunata si ma bucur ca l-am intalnit. Imi pare rau ca nu te-am invitat la nunta, dar stiam de James si Victoria si nu cred ca era momentul potrivit.

- Nu-ti face griji!

Lumea incepe sa se retraga, ceea ce inseamna ca "ceremonia" s-a terminat. Ma uit fugitiv dupa Luke si il vad langa un copac, vorbind la telefon. Miquel ma saluta din mana, indreptandu-se cu Miranda spre iesirea cimitirului. Spre noi se indreapta un barbat inalt si brunet, trecut de varsta de treizeci de ani din cate imi pot da seama. Costumul negru pe care il poarta il face sa para matur si sigur pe el. Cred ca el este Joseph.

- Sofia, mergem? Parintii tai au plecat deja, spune el cu un ton grav si putin ragusit.

- Sigur. Joseph, ea este Katrina, fosta prietena a lui Diego, ma prezinta aceasta, iar el intinde mana spre mine.

- Incantata! mai schimbam cateva cuvinte, continuand sa ma uit prin jur in cautarea lui Luke, pe care il zaresc tot langa copac.

Acum ca Sofia si Joseph s-au indepartat, raman singura. Iau fotografia de langa baza crucii si o analizez putin. Este facuta recent, cel mai sigur de la nunta Sofiei, caci Diego era foarte fericit.

- Imi parte rau! Ti-am promis ca ne vom revedea in seara in care am plecat de aici, dar nu voiam sa te revad asa. Nu crezi ca esti nedrept? Vreau sa iti multumesc pentru toate momentele in care ai fost cu mine, chiar si pentru micile certuri inofensive, pentru coroana de la bal şi pentru cei mai frumosi doi ani petrecuti impreuna! Nu te-am uitat, asa cum ai facut tu, daca asta credeai si nici nu te voi uita vreodata, te-am iubit si probabil ca o sa o fac in continuare! Imi pare rau, stiu ca din vina mea s-a intamplat asta, imi pare rau ca am plecat, dar nu regret, am cunoscut persoane care mi-au devenit familie si la care tin! Sper ca de acolo de sus sa nu ma urasti si ca ma poti ierta. Daca te intalnesti cu tata, spune-i ca sunt bine, ca mi-e dor de el si ca-l iubesc!