Abisul din întuneric |✔️

          Fantomele există; şi monștrii există. Aceste creaturi sunt printre pământeni. Oamenii le cred doar simple legende, dar numai nu şi Lana Swan. Din păcate anume acest lucru a făcut-o nebună în fața celorlalți, astfel ajungând închisă în această clinică unde şi eu alături de ea, îmi petrec veșnicia.

          Nu pot să uit nici acum încercările disperate ale Lanei de a-i convinge pe ceilalți de mentalitatea stabilă pe care o deține. Mai mult, aceste încercări i-au convins pe medici de incapacitatea prietenei mele de a diferenția lumea reală de pura sa fantezie. Zilele treceau, la fel ca şi tratamentul infernal la care era supusă. În timpul acestuia trebuia să fiu la o distanță cât mai mare de ea, căci efectul era îngrozitor. Lana nu doar pierdea orice legătură cu mine, ci îşi provoca mutilări destule de grave în încercarea de a se convinge în inexistența paranormalului.

          Dar acum, Lana Swan dispăruse.

          Din toate locurile posibile din acest ospiciu, nici unul nu era onorat cu prezența fetei cu părul bălai. Lucrul acesta îmi cauza bătăi de cap. Eram convinsă că am scotocit fiecare centimetru de pe teritoriul spitalului.
    
          Pe timpul existenței mele, am înțeles că sentimentele rămân şi după moarte, iar disperarea pe care o încerca corpul meu în momentul de față, îndeplinea toate condițiile de om psihic adecvat.

          Coridoarele erau pustii după ora stingerii şi doar o nălucă le colinda în speranța de a-şi găsi prietena.

          — E moartă! un strigăt plin de frică şi durere se răspândi imediat pe întregul coridor, iar toată atenția mea se orienta spre femeia ce apăru ca din senin. Trupul firav al acesteia fu preîntâmpinat imediat de corpul doctorului Mils chemat parcă de panica asistentei.

          Acesta în încercarea de a-i opri suspinele, îi eliminase orice încercare de a da de stire şi altora de întâmplarea ce o îngrozise până în moalele capului pe cea din brațele sale. Îi înăbuși gura cu ambele mâini şi doar după ce fu asigurat că şi-a revenit în fire o lăsă liberă.

          — E moartă, anunță din nou. Renata e moartă.

          Chipul doctorului Mils se lumină după ce auzise acel nume, după care reveni la forma inițială. Apoi, fără alte explicații, porni spre locul în care ar fi presupus că se află corpul neînsuflețit al Renatei.

          Cu ochii deschiși şi speriați, Renata era întinsă pe podeau din holul principal. Poziția corpului ei era nefirească chiar şi pentru un atlet experimentat în profesia sa; spatele aproape că-i atingea membrele inferioare, iar mâinile păreau că vor să înhațe pe cineva.

          Doctorul Mils îi studie fiecare porțiune a corpului realizând apoi că decedata nu vărsase nicio picătură de sânge. După alte câteva minute, neliniștea îi atacă fața. Simptomele morții nu îi erau evidente.

          Noaptea devenea mai întunecată decât se presupune că ar fi.

          Martoră la faptele lor, am asistat când trupul fostei asistente al spitalului de psihiatrie Joseph Achim a fost ridicat pe brancardă şi purtat pe coridoare până la morga de la subsol.
    
          Am încercat să evit locul dat în timpul căutării mele, căci era imposibil ca cea dispărută să se afle aici.

          — La trei o punem în congelator, o instructă medicul apucând trupul de ambele picioare.

          Asistenta se conformă instrucției şi repetând mișcările complicelui său, prinse de umerii celei decedate. După comportamentul doctorului şi asistentei, eram absolut sigură că nimeni nu avea să afle de cele întâmplate.