Flacăra s-a stins în ceață #Wattine2017

Zâmbetul alunecă încet de pe față

    De la kilometri depărtare, mi-am permis să aștern această poveste pe-o coală de hârtie. Într-o dimineață, din păcate, am vărsat niște cafea peste hârtie și ea s-a distrus. Inițial, am fost sfâșiată, am hohotit câteva zile bune. De fiecare dată când vedeam cana, voiam s-o sparg și când priveam măsuța, mă podidea plânsul. Noroc cu tehnologia, care m-a scăpat și care mi-a permis s-o aștern din nou.

    Din nefecire însă, am uitat cum se sfârșea acestă poveste. Ba chiar și câteva detalii. Dacă la sfârșitul poveștii veți fi supărați și profund dezamăgiți, faceți cum fac și eu: blestemați cana, că s-a vărsat peste coală.

***

    De cum intră pe poartă, o lovi acelaşi sentiment de nelinişte. Curtea părea neschimbată după două zile în care lipsise de acasă; florile erau udate şi trandafirii au fost tăiaţi între timp, pentru a reînvia la primăvară. Nici măcar pietrele de lângă trotuar nu erau deranjate cum sunt de obicei, atunci când Duman îşi aduce acasă amicii. Se încruntă. Atunci, de ce avea o stare de nelinişte? Pentru că, desigur, acest cadru era mult prea linear, prea liniştit, prea normal, ca să fie cel obişnuit: un mic calvar.

    Îşi ridică privirea, îndreptând-o acolo unde bănuia deja că-l va găsi. De la mansardă, veneau sunete cu adevărat furioase, semn că iubitul ei lovea cu putere tobele. Oftă resemnată şi merse către uşa principală. Dacă avea noroc, în seara asta doar va face un duș şi va dormi până mâine dimineaţă. Doar că nu-i aşa simplu pe cum ar vrea ea să fie. Şi, cu cât înainta mai mult către casă, înghiţind în sec cu putere, se întreba la fel de mult ce-l frământa, de ce lovea aşa, de ce era violent cu tobele mereu. Ani de-a rândul se întrebase de ce le tot loveşte. Când e nervos, când nimic nu-i merge bine, urcă în mansarda aia nenorocită, închizându-se şi izolându-se de Alev, uitând că există, nefăcând nimic altceva decât să lovească ca un idiot. Dar n-a fost aşa dintotdeauna. A fost un băiat frumos şi de treabă, romantic şi politicos. S-a schimbat însă, doar că nici măcar până acum nu se ştie de ce sau când. A fost totul aşa, ca şi cum aprinzi un băț de chibrit, el arde mocnit pentru câteva secunde, focul se înteţeşte până la vârf şi, în cele din urmă, îţi arde pielea înainte să-l scapi pe jos.

    Îşi lăsă servietă cu acte pe masa din vestibul şi-şi dădu haina de la costumul din trei piese jos. Ar fi putut ignora cele auzite, dar n-avea să tacă întreaga noapte. Oricum, chiar şi vorbind cu el nu se oprea, dar aşa, avea conştiinţa împăcată.

     Pentru o clipă, rămase încurcată, cu sprâncenele adunate. Se gândi: să meargă sau să nu meargă? De obicei, îl deranja când cineva îl întrerupea. Și apoi își zise mai îmbărbătată: „Sunt iubita lui. Trăim de ani de zile." 

     Când ajunse aproape de mansardă, deja-l auzea cântând. Fusese întotdeauna curioasă de vocea sa melodioasă, de felul cum lua note, cum îi scăpăra vocea pe altele, dar nu-şi permisese să întrebe niciodată. Deodată, se sfii. Gândul că e iubitaa lui, dispăru și interveni jena. Nu-i era frică că nu i se va răspunde, doar că nu voia să deranjeze. În sufletul ei, Alev, deşi crescuse, rămăsese aceeaşi fetiţă micuţă, care voia să fie lăsată în pace şi să nu fie deloc deranjată. Prin urmare, ea nu deranja niciodată pe nimeni. Duman nu cânta cuiva, ci doar îşi folosea buzele ca să articuleze versurile. Îi plăcea să facă asta de unul singur, închis în pod, pe întuneric.

  „Nopţile-mi sunt otrăvite,

  Nopţile-mi sunt întunecate..."

    Vocea lui îi provocă fiori pe şira spinării, lacrimile formându-se în luceferii blânzi de sub bolta senină a feței palide. Ah, Duman, ah... Asta simţi, băiete? Şi dacă asta cânţi, de ce nu vorbeşti şi cu ea? Ce se întâmplă cu tine?