Interzis

Nostalgie dureroasă

        A trecut atât de mult timp...

Privesc cu lacrimi în ochi fotografia veche care afișează un cuplu tânăr și fericit, fără griji, fără probleme. În ochii lor se vede iubirea pe care și-o poartă unul pentru celălalt, o iubire care pe atunci părea timpurie, dar era magică.

         Mi-e așa dor de părinții mei. Azi e cea mai importantă zi din viața mea, iar ei nu sunt aici. Mama nu este aici să mă ajute să mă îmbrac, iar tata nu este ca să vorbească cu viitorul său ginere.

        Mă doare așa tare când îmi amintesc. Când îmi amintesc ce fericiți era odinioară. Când îmi amintesc de moartea lor. Și simt că îl urăsc pe criminalul ăla sadic ce i-a luat de lângă mine.

          Aveam 15 ani când am rămas fără ei. A trebuit să mă descurc singură până când l-am găsit pe el. Alesul meu, sufletul meu pereche. Cu toate că mi-a oferit toată iubirea sa, Eric nu a reușit să umple golul lăsat de moartea lor.

           Las fotografia părinților mei jos. Îmi ridic rochia, îmi șterg lacrimile amenințătoare și pornesc către viitorul meu soț. Azi e o zi fericită pentru mine, nu una tristă.

          Ceremonia se ține în curte, deci nu îmi va fi greu cu rochia. Am ales să pășesc singură până în fața ofițerului de stare civilă și primarului.

           Un domn cu un chip cunoscut îmi zâmbește când ajung afară. Îl știu, doar că nu îmi aduc aminte cine este. Am un lapsus mare și oribil.

         Ajung în fața viitorului meu soț, îi zâmbesc. Îmi zâmbește și el și mimează pe buze un „Te iubesc”.

         Ofițerul începe să peroreze, dar nu sunt atentă la el. Pentru că în minte îmi apare scena teribilă. O fetiță zburdalnică ajunge acasă. Aude ceartă. Se furișează și intră în dulap pentru a auzi cearta. Părinții săi sunt speriați și îngrijorați. Deodată bărbatul ce stătea cu spatele la fetiță, scoate un pistol. Îl ucide mai întâi pe tată, apoi pe mamă. Trupurile lor cad ca secerate la pământ. Mama sa o vede în dulap și îi zâmbește cu lacrimi în ochi. Criminalul se întoarce, fetița se sperie. Criminalul nu sesizează prezența fetiței, așa că pleacă.

        Fetița aceea sunt eu. Am suferit un șoc și nu am putut ajuta anchetatorii să creeze portretul-robot al asasinului. Am fost adoptată de bunici și apoi l-am cunoscut pe el. Am crezut că mă va face să uit tot, dar unele amintirile rămân în minte pentru totdeauna. Și de cele mai multe ori, acele amintiri sunt urâte.

              — Iubito? mă întreabă Eric. S-a întâmplat ceva?
             — Nu, nimic, mă scuz. S-a întâmplat ceva?
             — Să reluăm, spune primarul. Bianca Zamfir, de bună voie și nesilită de nimeni, te căsătorești cu Eric Oprișan?
              — Da, rostesc după câteva secunde.

        Se aud chiuituri și urale. Eu și Eric ne sărutăm. Îi șoptesc la ureche:

             — Ți-am cam dat emoții, nu?

         Soțul meu râde scurt și clatină din cap. Acum suntem soț și soție. Ar trebui să fiu fericită, dar am un presentiment negativ. O durere în piept inexplicabilă.

         Îmi întorc capul și îl văd pe bărbatul acela. Mă obsedează și nu știu de ce. Pare un om normal, cu bune intenții.

         Invitații încep să ne felicite. Ne felicită și bărbatul acela. Inima îmi bate cu putere și nu înțeleg de ce. Mi-e frică de el și u știu de ce.

        Beau un pahar de șampanie pentru a mă trezi din starea aceea ciudată. Nu ajută. Mai beau unul și mă opresc, nu vreau să mă îmbăt la propria-mi nuntă.

         Încep din nou să îmi amintesc. Tremur din toate încheieturile. Îmi amintesc până în momentul în care se întoarce.

           — Iubito, soțul meu se uită îngrijorat la mine, sigur ești bine?
           — Da, îl mint.

        Mă sărută pe frunte și mă anunță că pleacă să vorbească cu socrii mei. Bărbatul acela enigmatic se apropie de mine.

               — Felicitări, spune el.
               — Mulțumesc. Ne cunoaștem?
               — Da. Am fost prieten bun cu părinții tăi.

          Îmi face cu ochiul și dispare. Deodată îmi amintesc. Criminalul se întoarce și îi văd chipul. Indentic cu cel al bărbatului cu care am vorbit. Nu se poate, nu aici – nu acum!

          Pornesc în căutarea lui Eric. Îl găsesc. El discută cu părinții săi ceva legat de afacere.

             — Eric, scuze, dar trebuie să vorbim.
             — Nu acum, iubito. Vorbesc cu părinții mei. Du-te și vorbește cu  invitații, mă expediază el.
              — Nu înțelegi... criminalul...
              — Oh scumpo, intervine soacra mea, aveți toată viața să vorbiți.

           Mă blochez. Nu mai știu ce să fac. El nu vrea să mă asculte și simt că fac un infarct. Cred că cel mai bine e să sun la poliție.

          Formez numărul și apelez. Ascult bipăiturile până când o voce se aude.

                — 112, aveți vreo urgență.
                — Da! spun repede. Un criminal e aici...la petrecere...i-a ucis.
               — Doamnă, mă întrerupe vocea de femeie, dacă sunteți la petrecere înseamnă că sunteți beată. Vă rog să nu mai sunați dacă sunteți în stare de ebrietate. Unii oameni chiar au nevoie de ajutor.

        Și închide apelul. Un criminal se află la nunta mea, iar eu nu pot să fac nimic? Organele de justiție nu mă ajută, nici soțul și nici soacra. Măcar Dumnezeu să mă ajute.

             Merg lângă Eric. Privesc speriată în jur; nu îl văd. Dar nu pot fi liniștită. Nu pot, simt ceva în piept ce nu îmi dă pace.

            Un sunet de armă, apoi o durere îmi apare în zona abdomenului, pe lângă inimă. Mă uit la abdomenul meu. Rochia albă s-a transformat într-una roșie. Eric mă privește neputincios. Invitații sunt speriați și aleargă în toate direcțiile.

          Mă uit la criminalul părinților mei. Cu arma în mână îmi rânjește ca un demon. Și totuși, de ce? De ce face asta? Ce rău i-am putut face eu și părinții mei?

           De ce Eric nu m-a ascultat? De ce poliția nu m-a ascultat? De ce ziua asta e una tristă, când se preconiza fericită? Sunt atâtea întrebări!

              — Ochi pentru ochi, și dinte pentru dinte! țipă către mine, apoi dispare.

          Ce ar trebui să înțeleg din asta? Aș vrea să mă gândesc, dar mă simt obosită. De parcă aș fi fost întreaga zi la birou. Simt că am nevoie de odihnă.

          Corpul mi se prăbușește. Și văd iar fotografia cu părinții mei. Acesta este ultimul lucru pe care îl mai văd.

       ——      Bianca intră în comă imediat după împușcătură. După o lună, moare. Soțul său, Eric,  a reușit – împreună cu polițiștii, să îl prindă pe ucigaș. Criminalul a fost condamnat la închisoare pe viață. Nici în ziua de azi nu se știe motivul pentru care a ucis familia Zamfir.  ——

    EvelinStar7, are 1113 cuvinte.