Interzis

Așa a fost să fie

             Pașii mei răsună pe parchet. Asta din cauza pantofilor mei cu toc cui. Mă îndrept grăbită spre biroul șefului meu. O altă misiune.

              Intru direct, fără să bat la ușă. Șeful meu, Antonio, are o convorbire. E agitat, gesticulează, își atinge micul aparat de la ureche. Mă vede și ridică mâna, făcându-mi semn să aștept.

             Când termină, își dă aparatul de la ureche. Oftează, dar trece direct la subiect:

          — Carlo Pozzo, 35 de ani, magnat. Trebuie să îl ucizi. Averea îi va reveni bunicii sale, o bătrână senilă ușor de păcălit. 

            Dau din cap și mă întorc. Doresc să termin această sarcină cât mai repede. Însă mă opresc cu mâinile pe ușă, căci Antonio mai are ceva de adăugat:

           — Te voi plăti mai bine dacă ești eficientă.

           Ies din incintă. Mereu mi-am dus misiunile la bun sfârșit. Bun sfârșit pentru mine, nu pentru cei pe care i-am ucis.

            Intru în mașina mea deloc ieftină și o calc. Pornesc cu viteză. Sunt o profesionistă. Sunt o asasină încă de la 18 ani, acum am 28. Sincer, mi îmi face plăcere să văd oameni uciși. Să văd cum sângele țâșnește din om, să străpungă aerul.

            Încă de mică sunt învățată că viața e o luptă. Depinde cine vrei să fii: călăul sau mortul. Tata m-a învățat asta. Mi-a spus că oricum oamenii mor, de ce să moară la bătrânețe? Când nimeni nu-i lângă tine, pentru că toți te-au părăsit. De ce să mori într-un moment trist? De ce nu în unul fericit sau măcar neutru? 

            Tata a ucis un om în fața mea. Aveam 10 ani, chiar înainte să fie ucis. Mi-a spus că nu există satisfacție mai mare decât aia în care îți vezi munca reușită. Când vezi un om în agonie. Când îi poți auzi ultimele cuvinte, ultimele respirații și bătăi ale inimii.

          Mi-a spus să mă feresc de ceva. De dragoste. Și m-am ferit. Până acum un an. Atunci m-am îndrăgostit ca o fraieră. Atunci sentimentele mele puternice mi-au anesteziat pofta de a ucide. M-a făcut din rea bună. Dar am îngropat totul, și n-am să mai dezgrop dragostea.

        Îmi parchez mașina în fața casei. Ies din mașină și mă îndrept vertiginos către ușa de la intrare.

         Pășesc așa cum pășesc mereu când am o misiune: grăbită. Grăbită să trăiesc momentul ăla cât mai repede. Consider că atunci când vin acasă e partea aia de preludiu. Îmi place ca preludiul să fie scurt.

         A devenit un fel de ritual să pășesc în casa mea înainte de a pleca într-o misiune. Mă gândesc că poate nu mai văd chipul mamei înainte de a muri. E posibil să mori în misiuni. Eram cât pe ce să mor, dar sunt aici, vie, dornică să ucid. 

              Privesc chipul mamei din fotografie. Zâmbește, e fericită. A murit când aveam doi ani, a fost ucisă. 

            Plec imediat. Sper ca tata să fie mândru de mine. Mama nu știu dacă e.

         Privesc pentru ultima dată chipul mamei. Din păcate nu am nicio fotografie cu tata. Cobor scările rapid și ies afară. Oftez și închid ușa după mine.

            Noi, cirminalii, avem un Dumnezeu. Nu este diavolul sau Lucifer sau oricare altul. Dumnezeul nostru e sufletul. Pare greu de crezut, dar avem. Eu cel puțin am. Ador să văd oamenii murind, dar doar adulții și doar bărbații. Nu pot ucide bătrâni, femei sau copii. Nu pot, e un fel de regulă a mea pe care mi-am impus-o.