Jurnalul unui suflet rătăcitor // Terminată //

☨ p a t r u ☨

***

Știți acel sentiment când totul ți se destramă în fața ochilor, când ai impresia că însuși universul e împotriva ta și îți strivește inima și sufletul fără ca măcar să clipească. Când singurele lucruri pe care viața ți le mai oferă, sunt doar simple lovituri, să te ajute să decazi și mai jos decât ești. Atunci când lacrimile și durerea apăsătoare, ce-ți crestează inima non-stop, devin ceva obișnuit, ceva cu care nu ai de ales decât să trăiești, dar care, pe parcurs, te distrug psihic și te înghit. Știți, nu-i așa? Normal că știți. Cu toții avem astfel de momente. Sau nu? 

Sunteți norocoși. Voi, ce nu trebuie să vă luptați să supraviețuiți fiecărei secunde de durere sufletească, sunteți cu adevărat norocoși. Dar nu și Enkeli Alas. El nu a fost niciodată unul dintre acei oameni norocoși. El e doar un simplu suflet rătăcitor, ce nu își mai găsește rostul în această lume plină de haos și cruzime. Sau cel puțin, așa credea el. 

— Sunt fericit! îi spuse Deilis, zâmbindu-i cu adevărat orbitor, din scaun. Niciodată nu își simțise sufletul așa copleșit de ușurare. Și totul datorită faptului că acest tânăr se trezise din comă. 

— De ce? 

Băiatul încă se chinuia să înțeleagă motivul din spatele acelui zâmbet. Nu putea să înțeleagă de ce acest bărbat pe care nu îl întâlnise niciodată, în viața sa, îi oferise o a doua șansa  —  o șansa pe care el nu și-o dorise. Ar fi preferat să se termine totul. Să dispară. 

I se părea de-a dreptul stupid, și-n același timp, uimitor, faptul că timp de o lună, niște străini care nu știau absolut nimic despre el, s-au decis să strângă bani și să-i plătească operația. De ce acele chelnerițe au luat această decizie? De s-au mobilizat pentru el? Și de ce acest bărbat li s-a alăturat? La ce s-au gândit în acele momente? Și pe lângă asta, șocul cel mai mare a fost când asistentele i-au spus că acest străin, ce acum stătea în fața sa, cu un zâmbet năucitor și călduros, ce părea desprins din razele soarelui însuși, nu s-a mișcat nici măcar pentru o secundă din acel scaun, în timpul recuperării. A stat țintuit acolo, așteptând ca el să își deschidă ochii. Era pur și simplu bulversat și nu știa ce ar trebui să creadă. Mai existau și astfel de oameni? Care nu așteptau nimic în schimb? Care acționau ghidați de instinctul bunătății? Sincer, îi era greu să creadă. Se obișnuise să fie întotdeauna dat la o parte, să fie doar un nimeni, în acest univers distrugător de iubire și speranță. 

Dacă viața sa ar fi depins de mătușa sa, ori de cea a unuia dintre veri, era conștient de faptul că-n acest moment ar fi zăcut sub pământ, alături de părinții săi  —  asta dacă ar fi fost destul de norocos, dacă nu, ar fi sfârșit cine-știe pe unde. În schimb, niște simpli necunoscuți s-au chinuit să strângă bani pentru a-l salva. Pe el. 

— Deoarece îngerul și-a deschis în sfârșit ochii. 

Deilis era cu adevărat fericit să poată vorbi cu el, să îl poată vedea conștient. Cât timp stătuse în patul ăla, conectat la aparate și cu ochii închiși, îi dăduse impresia că-i mai mult mort, decât viu. De fiecare dată când se ruga ca băiatul să își deschidă ochii și asta nu se întâmpla, își simțea inima sfâșiată. Se atașase enorm de mult de el. Și acum era în fața lui. Treaz și recuperat. Privindu-l în ochi, vorbindu-i. 

— Dar nici nu mă cunoști, șoptește Enkeli, evitând să îl privească în acei ochi albaștrii și limpezi, simțind cum lacrimile se încăpățânează și ies la suprafață. Cuvintele acestui bărbat îi străpungeau inima. I-o derutau. Nu știa cum să reacționeze, nici ce să creadă.