Şiruri lungi de cuvinte şi propoziţii, niciunul nu capătă vreun sens.
O serie de versuri într-un cântec lent, chiar şi într-o limbă necunoscută, prind viaţă prin urechile noastre şi ne transportă pe alte lumi.
Totul este blurat. Te întrebi dezamăgit ce ai făcut ca să meriţi asta, însă niciun răspuns favorabil nu doreşte să apară. De ce este întrebarea pe care noi ne-o adresăm cel mai des, şi nu lăsăm ca soarta să ne conducă pe drumul dorit de la început.
Totul este plănuit. Nu există "dacă aş fi făcut...", sau "ar fi trebui să" atunci când totul este clar şi limpede, iar viaţa îşi urmează cursul său normal. Nici măcar o pasăre sau o stea mai singuratică nu te mai poate alina. Nici măcar ursuleţul de pluş pe care îl îngrijeai de la patru ani nu mai poate să îţi întoarcă favorul şi să îţi şteargă râurile de lacrimi interminabile.
Sună trist, probabil.
Însă acesta este adevărul.
Nu vom fi niciodată destul de puternici, inteligenţi, capabili, doritori, îndrăgostiţi, corecţi sau motivaţi să înfruntăm realitatea, dar ea este pregătită să ne înfrunte pe noi. Uneori este dură, alteori blândă. Ne arată cât de mult ţin unii la noi când suferim, când nici măcar ciocolata nu mai reprezintă răspunsul durerii noastre interioare. Ne demonstrează că sunt momente destul de valoroase cât să merite trăite şi îmbrăţişate cu toată fiinţa noastră, căci ea nu a fost menită să fie perfectă. Nici măcar pe aproape nu este.
Viaţa reală este constituită din acele momente care ne consumă cu totul, ne determină să fim mai recunoscători şi acelea în care trebuie să învăţăm să fim recunoscători. Aşa este ea, într-un fel în care numai un realist o poate vedea...
Dar cine este realist?
Un matematician filosof, format dintr-o combinaţie mortală de personalităţi, ar răspunde clar şi răspicat: mulţimea vidă.
Dar cum ne putem trata, dacă nici măcar unul dintre noi nu poate vedea realitatea aşa cum este ea?
Tu, spre exemplu, o poţi face astfel:
Du-te în faţa unei oglinzi astfel încât cele două chipuri ce stau faţă în faţă aproape să se atingă. Acum du-ţi ambele mâini la spate şi fă-te că desfaci două noduri complicate, fără să îţi iei privirea din ochii celuilalt. Ai observat măcar ce ochi superbi are acea persoană? Lasă-ţi acum mâinile în jos. Du-te cu un pas mai în spate şi uită-te în oglindă din nou.
Aparent, eşti tot tu, însă ţi-ai dat jos masca aceea care te face să vezi lumea ca acel loc mizerabil de neconceput, un loc unde nu poţi face nimic ca să-l înfrunţi. Incredibil, nu?
Şterge-ţi rimelul de sub ochi şi schiţează un zâmbet.
Vezi? Eşti deja o persoană mult mai frumoasă, pregătită să treacă prin viaţă. Iar de acum, de fiecare dată când te simţi mizerabil şi învins de realitate, de viaţă, nu uita:
Deşi masca tinde mereu să se refacă şi să se aşeze la loc, voinţa omului este nemărginită...
