Douăzeci Şi patru din şapte

1. Persoana și locul nepotrivite

****************************************************************************

Mereu te întrebi de ce doar oamenilor mari li se dă voie să ia decizii importante și libertatea de a face schimbări în viața lor, ori de câte ori li se fâlfâie mătreața din cap? Mă îmaginam, copil fiind la acea vârstă de 10 ani, ca unul ce nu era nimic mai mult decât o simplă marionetă a doi oameni. Părinții mei, ce mă puteau pune în orice ipostază și poziție aveau ei chef, îmi aduceau aminte de statutul meu de scutecar și incapabilitatea de a putea face ceva atunci când umorul îi lovea. O păpușă controlată de doi ventrilogi cu sexe diferite care, dictându-mi cursul anilor îndelungați, ar ajunge o marionetă scăpată și ridicată, până la momentul în care mi s-ar tăia firele legăturilor de control și aș căpăta, în sfârșit, mișcare, voință, putere și glas propriu.

Însă chiar și o păpușă, odată eliberată, în primii ei pași tot i se va putea observa moștenirea, dictatura firii dedicate de cei de la celălalt capăt al manetelor cu fire. Tot îmi plăcea să cred pe atunci că, la un moment dat, voi prinde avânt și voi fugi, chiar în timpul spectacolului, de față cu toți privitorii. Și, de îndată ce aș fi liber, mi-aș desface aripile pentru a zbura spre cerul albastru, împreună cu restul marionetelor proaspăt eliberate.

- Marc, dragul meu, sunt aici! Mama e aici puiule... Te rog tr-...

Dar eu nu aveam aripi la spate și în niciun caz cerul albastru, grețat de atâta libertate în aer, deasupra mea, și nici alte marionete prin preajmă. Tot ce aveam era vârsta de 19 ani, o durere de cap cruntă, deși sursa acesteia încă-mi era necunoscută, o privire către tavanul cu 12 transversale, pe care le numărasem pentru a-mi verifica acuratețea vizuală, un scaun cu picioare din lemn în dedesubtul fundului și o masă simplă de culoarea maroniului închis. Dintr-o lampă de birou îndreptată strategic către ocularele mele exploda o lumină gălbuie și totuși în spatele corpului de luminat cineva necunoscut îmi facea semne de verificare a somnolenței mele cu mâna.

De îndată ce privirea îmi revenise aproape de stadiul ei normal, am simțit că mă aplecam în față, însă doar pentru faptul că eram rezemat de perete și echilibrat doar pe două picioare ale scaunului vintage și scârțâitor. Corzile vocale de tenor ale tânărului din fața mea își făcuseră apariția. Încercările de a căuta acea voce în amintirile mele erau mai intense decât căutările făcute de echipajul de salvare al Titanicului.

Nu mi-a fost îngăduit mai mult de câteva secunde pentru a face o recunoaștere a vocii, deoarece mă aflam acum cu toate cele patru picioare ale scaunului pe podea, perfect lipite de sol. Într-un moment, am fost îndreptat din poziția aceea de un picior venit de undeva dinspre josul mesei, un pantof de mărimea unui 43, după felul în care era lustruit. Că doar știam de la tata ce fel de oameni poartă genul acela de pantofi. Cei cărora nu le mai pasă de părerea celorlalți din jur și sunt prea egoiști să mai iubească pe altcineva înafară de sine. Îl numisem EL, fiindcă nu aveam nici cea mai mică idee cum să-l strig. Peste un minut, o voce se afirmă clar în spatele lămpii de pe măsuța prăfuită:

- Marc, ai 7 zile pentru a-l termina, 7! Imediat afli și detaliile despre cum vreau să fie scris.

- Poftim? Stai puțin, ce naiba caut aici? Unde Dumnezeului sunt? Cine ești tu?

- Taci! răcni interlocutorul meu, nicidecum bine-dispus.

- Jurnalul, Marc, îl vreau gata până în ziua de duminică.

- Jurnal? Ce jurnal? Stai, dar aceea-i exact aniversarea mea! Începu să adune ultimele fragmente de amintiri, pornind de la cea mai recentă. Era în pat, pe la ora 12 și se apropria de stadiul somnului. Nu putu să deducă cât timp fuse inconștient.