Apelul

Capitolul 1

Îl țin strâns în brațe.
Nu îi dau drumul.
Îi șoptesc "Totul va fi bine. Voi avea grija de tine."
Nu sunt sigura ca mă aude.
Nu îi dau drumul.
Îl țin și mai strâns.
Începe sa plângă.
Nu îi dau drumul.
"Nu, nu vei avea!" îmi spune.
Încep și eu sa plâng.
Nu îi dau drumul.
Încet, încet, începe sa se evapore din brațele mele. Vântul îi poarta cenușa departe, fiind absorbita complet de nori.
Încă se aude plansetul lui cu sughițuri, dar se evapora prea repede o data cu trupul și sufletul sau.

Mama este la capătul patului meu când mă trezesc cu obrajii roșii și plini de lacrimi.

"Ti-am adus un pahar cu apa." spune în timp ce îmi întinde lichidul pe care îl beau pe nerasuflate. "Știu cât de greu Îți este. Vom trece împreună peste asta, îți promit!" Parul ei este alb la rădăcini, ochii ei sunt foarte obosiți și fata este ridata în toate părțile. Cu câteva luni în urma arata cu multi ani mai tânără decât este de fapt, iar acum parcă au trecut 15 ani peste chipul ei în mai puțin de un an. O iau de mana și o țin strâns în timp ce ea mă cuprinde pe după umeri cu cealaltă mana a ei. Ceasul de pe perete indica ora 4 și 20 de minute dimineața.

Mama mă lasă singura, închizând ușa de la camera mea în urma ei. Scot o țigară din pachetul pe care îl țin mereu sub perna, o aprind cu un chibrit și o fumez lângă fereastra. După ce o termin încerc să adorm, dar în zadar. Cred ca și mama mea se gândește la același lucru. Deși ea nu m-a învinuit niciodată pentru cele întâmplate, eu nu îmi voi ierta nici o clipa din viata mea ziua aceea.

Cu gândurile răvășite privesc din pat către fereastra cum soarele urca încet pe cer, spulberând cu atâta ușurință întunericul dens al nopții, luminându-mi camera cu mobila roz, pe care o am încă de când eram mica.

Mă ridic din pat și merg către baie. Deschid încet robinetul și preț de o clipa sunt tentată sa apăs pe clanța ușii din cealaltă parte a băii, dar mă răzgândesc, știind ca nu ar avea cum sa se întâmple ceva bun dacă as face-o. Îmi clătesc fața pe care o șterg apoi cu un prosop. Mă dezbrac și mă privesc în oglinda. Un obicei pe care îl am încă de când eram mica. Intru în cada și incerc sa îmi relaxez mușchii încordați stand ceva timp sub stropii fierbinți de apa. Mă șterg cu un prosop, si apoi mă îmbrac, cu ce găsesc. Nu am fost niciodată genul de fata care sa fie preocupata de felul în care arata. Când eram mica, mama obișnuia sa îmi cumpere mereu rochițe de toate felurile, și îmi plăcea sa le port, dar acum am aceleași haine de peste 3 ani, pe care le port mereu, perechi de jeansi mai închiși sau mai deschiși, și bluze și tricouri cu modele foarte simple, pentru fiecare anotimp. În asta consta garderoba mea, și nici nu am nevoie de mai mult.  

Cobor treptele încet, încercând sa deslușesc șoaptele ce se aud din camera mamei și a lui Todd, dar fără rezultat. Intru în bucătărie și pun cafeaua la făcut pentru toți trei. Când ne așezăm cu toții sa luam micul dejun nu aduc vorba despre șoaptele pe care le-am auzit, sperând sa o facă ei, dar nimic din ce spun nu pare demn de o discuție șoptita în camera, de dimineață. Mă prefac și ca nu observ faptul ca se poarta foarte ciudat în dimineața asta si ca își arunca priviri cu subînțeles unul altuia după ce îmi pun tot felul de întrebări ciudate, pe care ei nu mi le-ar pune niciodată în mod normal. Sper sa mă informeze cât mai curând despre ce era vorba azi dimineață, pentru ca este clar ceva ce îi neliniștește destul de tare.

Îmi iau poseta și mă îndrept către ușa, apoi plec închizând - o în urma mea. Pași mei se aud destul de grăbiți pe trotuarul din fata casei mele. Mă urc în autobuz, unde mă așez lângă o femeie de vârsta mijlocie, îmbrăcată foarte neobișnuit, care se uita un pic cam ciudat la mine, dar incerc sa nu bag asta în seama.

"Ce fata frumoasa..." spune, facandu-ma sa tresar puțin.

"Mulțumesc" șoptesc sperând sa mă audă, afișând cel mai bun zâmbet pe care îl pot mima in acest moment.

"Îmi pari cunoscuta...Ai cumva vreun frate sau vreo sora?"

"Nu, îmi pare rău, cred ca mă confundați" spun, cu greu, înghițind în sec, încercând sa îmi stăpânesc lacrimile și sa îmi păstrez zâmbetul tremurat pe fata.

Femeia îmi zâmbește la rândul ei in timp ce clatina monoton din cap, ca si cand nu ar crede nimic din ce ii spun, și în acel moment pot sa jur ca văd o licărire foarte bizara și ieșită din comun în ochii ei. Când mă uit brusc în spate, nu este nimic care sa îmi atragă atenția. Doar cetățeni ai orașului în care locuiesc, tot felul de oameni străini, cu povesti și vieți diferite, privind pe fereastra, în jos, sau drept înainte, gandindu-se fiecare la lucrurile care îi frământă. Îmi întorc din nou privirea spre ea, dar se pare ca nu mai sta pe locul de lângă mine, unde este acum așezat un barbat care pare foarte preocupat de cartea pe care o citește. Mă uit pe gemul autobuzului, unde o văd pe femeia de mai devreme la cel puțin 100 de metri depărtare de autobuz, privindu-ma fix în ochi, ca un animal ce isi priveste prada, deși ultima data cand s-a oprit autobuzul intr-o stație a fost acum vreo 5 minute. Ma uit dupa ea, iar ea pare ca nu se mișcă, ca sta ca o statuie înspăimântătoare și impunătoare din piatra, iar restul oamenilor par sa nu o observe, trecând pe lângă ea ca și când nu ar exista.