Apelul

Capitolul 3

La scurt timp după ce mă urc în autobuz, ajung acasă. Intru în bucătărie, unde mama și Todd stăteau la masa unul lângă altul, celelalte doua locuri fiind libere. Mama nu îmi spune nimic despre faptul ca am întârziat, așa ca deschid eu subiectul.

-Îmi pare rău că am ajuns târziu acasă...

-Oh, draga, nu-i nimic. Ai ieșit sa te plimbi cu vreo colega? Sau poate...Cu vreun coleg...? Sa știi ca poți sa îmi spui dacă...

O întrerup înainte sa termine fraza.

-De fapt, am adormit în autobuz, și am mers cu vreo șase stații în plus, apoi mi-am luat ceva de mâncare și m-am întors acasă...

-Oh...inteleg, spune ea încercând sa nu para afectata, dar de fapt știu ca este dezamăgită de motivul pentru care am ajuns târziu acasă. Nu îi povestesc nimic despre Raven, pentru ca nu cred ca pana la urma vom deveni prietene peste noapte, și nu vreau sa îi dau speranțe false.

-Scumpo, as vrea sa discutam ceva cu tine...

Oh, deci ăsta este motivul pentru care sunt ei atât de calmi. Sper sa fie vorba despre ce vorbeau de dimineață.

-Ia un loc, te rog, spune Todd timid.

Mă așez încet pe scaun. Mă aștept la ce e mai rău, niciodată când se poarta așa nu urmează ceva bun.

-Eu și tatăl tău ne-am gândit...începe mama.

-Todd nu este tatăl meu, i-o tai eu înainte sa apuce sa termine propoziția. Ori cât de mult as tine la Todd si ori cât de mult l-as disprețui pe tatăl meu adevărat, el nu este tatăl meu iar mama trebuie sa accepte asta.

-Eu și...Todd ne-am gândit, se corectează mama fără sa comenteze, păi, noi credem ca în ultimul timp ești puțin cam...copleșită...cam prea stresata, după accident, vreau sa zic. Vocea începe sa îi tremure, iar Todd vede asta și încearcă sa o ajute.

-Eu și mama ta ne gândeam ca poate ti-ar prinde bine niște ședințe cu un specialist...Ar trebui sa vorbești cu cineva. Spune Todd direct și se uita la mama, care apoi se uita la mine și îl aproba dând din cap. Verișoara mea este un psiholog foarte bun, și cred ca ar fi încântată sa te ajute...

Încerc sa nu explodez. Mama crede ca situația a ajuns atât de grava încât sa fie nevoie da merg la psiholog. Nu o contrazic în totalitate, dar chiar nu vreau sa fac asta. Mama nu mă lasă să spun ce aveam de gând, căci se repede sa mă anunțe:

-De fapt, ti-am făcut deja o programare, Monicai i-ar face mare plăcere sa te întâlnească joia aceasta.

-Mi-ai facut o programare!? Serios, mama!? Fără ca măcar sa știi care este părerea mea despre asta înainte sa o faci!?

-Scumpo, știu ca poate ideea nu îți surâde acum, la început, dar chiar cred ca ai nevoie de asta. Și știi ca Îți vreau numai binele...nu as face nimic care sa iti facă rău. Dar sunt foarte îngrijorată...de coșmarurile pe care le ai seara de seara, faptul ca nu mai ai nici un prieten, ca nu vorbești cu nimeni, ca ești așa de închisă în tine...

Nu mai suport sa mai aud nici un cuvânt. Tocmai ea!? Tocmai ea s-a gândit sa mă duca pe mine la psiholog!?

-Poate ar trebui sa mergem împreună, ce zici? Haide, recunoaște! Și tu ești la fel de îndurerată și de stresata ca și mine, pentru ca oricum, cine nu ar fi, în locul nostru!? Știi cât de mult îl iubeam pe Ed! Si inca il iubes, si il voi iubi cate zile voi avea! Chiar eu i-am pus numele! Edward Williams...ce nume frumos. Nu-i așa!? Da, îmi este dor de el! Îmi este al naibii de dor de el, așa ca hai sa merg la psiholog pentru asta, nu!? Este ceva anormal, sa îmi fie dor de o persoana pe care nu o voi mai vedea în viața mea dar pe care o iubesc atât de mult! Asta este părerea ta, dar vrei sa știi și părerea mea? Părerea mea este ca dintre noi doua tu ești cea care ar trebui sa meargă la psiholog! Poate ca eu o arat mai des, dar tu suferi mult mai mult decât mine! Și poți sa nu recunoști asta, oricum, se vede pe fata ta!

Țip. Aproape ca urlu deja.

-Heav...șoptește Todd, în speranța de a mă face sa mă potolesc.

-Ce este, Todd? Spune ca ceva din ce am spus eu nu este adevărat!

Mă uit la mama, care are acum fata în pământ și încearcă sa își abțină lacrimile, și la Todd, care nu zice nimic, dar încearcă sa o facă sa îi simtă prezenta, ca sa știe ca e acolo.

Ies din bucătărie și închid ușa după mine, după care încep sa urc pe scări către camera mea. Trântesc ușa de la camera și mă las în jos pe ea începând sa plâng mai tare decât as fi crezut ca sunt în stare. Plâng. Plâng pentru ca îmi este dor de Ed. Plâng pentru ca l-am iubit, si încă îl iubesc, și îl voi iubi pana când ne vom reîntâlni, la sfarsitul vietii mele pe care nu merit in nici un caz mai mult decat el sa o traiesc. Plâng pentru ca mă simt vinovata, mai vinovata decât m-am simțit vreodată, pentru ca as fi preferat sa mor eu decât sa pățească el ceva. Plâng pentru ca am facut-o pe mama sa plângă, singura persoana care înțelege prin ce trec, singura persoana cu care împart aceasta durere și care știe ce simt. Plâng pentru ca i-am zis lui Todd ca nu este tatăl meu, deși e cel mai potrivit barbat din lume pentru a fi tatăl meu, deși mă iubește atât de mult, aproape mai mult decât își iubesc tatii fiicele adevărate. El nu a avut niciodată copii, dar ar vrea ca eu sa îl privesc ca si pe tatăl meu, dar eu nu o fac, deși îl iubesc foarte mult și ne-a fost alături mie și mamei și nu ne-a părăsit în momentele grele. Deși el nu se supără pe ceea ce îi zic și ceea ce îi fac, pentru ca deși el nu a avut niciodată vreo întâmplare de genul în trecut, încerca să inteleaga suferinta prin care trecem eu și mama.

Plâng cu sughițuri pana când adorm pe podeaua rece de la mine din camera, ghemuita cu genunchii la piept.