Apelul

Capitolul 2

Cobor din autobuz la următoarea stație, în fata liceului meu, încercând sa mă conving pe mine însămi ca ce am văzut nu este real. Înaintez cu pași grăbiți pe trotuar încercând sa nu întârzii la prima ora de pe ziua de azi.

Intru în clasa cu câteva minute înaintea profesoarei. Mă așez în locul pe care stau mereu când e liber, în spatele sălii de clasa. Banca de lângă mine e goala, cea pe care de obicei o ocupa o fata pe nume Skai, cu care obișnuiam sa fiu prietena înainte de accident. Din ziua aia, sunt mult mai puțin sociabila decât eram înainte, și deși nici înainte nu aveam foarte mulți prieteni, putinii pe care îi aveam i-am îndepărtat de tot de mine. Dar cu Skai am rupt legătura chiar cu câteva zile înainte ca accidentul sa aibă loc. Era sâmbătă, și eram cu ea la o petrecere data de un băiat din clasele mai mari de la liceu, și cumva am ajuns și noi acolo, chiar dacă noi eram simgurele boboace alături de Alex, care a reușit cumva sa ne asigure ca puteam intra la petrecere fără sa fi fost invitate. Nu îmi aduc aminte toate detaliile, fiindcă băusem câteva pahare de bere, dar cumva am ajuns sa o sărut. Deși eram oarecum îndrăgostită de ea în perioada aceea, nu as fi făcut așa ceva niciodată dacă as fi fost treaza. Totusi, ea a luat asta mult prea în serios, iar eu nu am învinuit - o pentru asta, și de atunci a venit la mine doar ca sa îmi spună ca îi pare rău pentru ce s-a intamplat, dar în rest nu am mai vorbit deloc. Probabil chiulește de la ore sau este bolnava.

După câteva minute, în sala de clasa intra profesoara noastră, domnisoara Young, alături de un băiat înalt, cu parul negru venindu-i în ochii negrii și adânci. Profesoara ni-l prezintă ca fiind Marcus, apoi îl trimite sa se așeze pe locul liber dintre mine și Alissia, cea mai drăguță persoana pe care am cunoscut-o vreodată. Este mereu vesela, are ochii căprui deschis, aproape spre portocaliu, exact ca și parul ei buclat. Are pielea alba și palida și pistrui pe toată fata, iar zâmbetul ei te îndeamnă sa zâmbești de fiecare data când îl vezi. Marcus își ocupa locul, Alissia deja începând sa vorbească cu el și sa i se prezinte, apoi profesoara își începe discursul.

Ziua de azi la școală a trecut foarte repede, notând câte ceva în ore și stand singura în pauze și la masa, fără ca nimeni sa mă observe, de parcă as fi o nenorocita de umbra. Totuși, aceasta este noua mea viața de după accident. Exista anumite momente nefericite care vin peste tine ca o bariera și despart viața ta în doua părți: înainte, și după. Zilele mele s-au întunecat mult din ziua aceea, m-am închis mult în mine, fata de toată lumea, chiar și fata de mama, care era odată persoana în care aveam cea mai multa încredere din lume și pe care o iubeam cel mai mult. Și încă o iubesc, încă țin la ea, și mult, și nu a făcut nimic ca sa imi trădeze încrederea, dar acum sunt o alta eu, o eu diferita, care nu vorbește cu nimeni și nici nu încearcă sa își facă prieteni.

Când intru în autobuz stau cu privirea în jos, gandindu-ma la întâmplarea de dimineață, și adorm. Mă trezesc dupa cel puțin vreo șase stații de când am trecut de casa mea. Am ajuns intr-o zona a orașului foarte vag cunoscuta de mine, în care am fost doar de vreo doua ori, cu ani în urma. Cobor din autobuz și mă intre către stația de pe sensul opus al șoselei. Îmi cumpăr ceva ieftin de mâncare din banii pe care îi găsesc prin buzunare, fiindcă nu am mai mâncat de când am plecat de acasă de dimineață, iar acum e aproape ora 4 dupa - amiaza.

Chiar lângă standul de mâncare de unde îmi comand este o intrare intr-un parc micuț, cu câteva bănci pe care sunt așezate o mămică cu doi copii, o fetiță care are în jur de 7 sau 8 ani, și un baiatel mai mic, de vreo 2 ani. Copiii sunt amândoi blonzi și au ochii căprui, ca ai mamei lor. De când cu accidentul, abia îmi pot stăpânii lacrimile când vas vreun copil. Pe o alta banca sunt așezate doua femei mai în vârstă, iar pe alta un cuplu de îndrăgostiți cam de 20-25 de ani, și așa mai departe. Mă decid ca pot întârzia puțin acasă, nu cred ca mama s-ar supără, și intru în parc și mă plimb puțin pe aleile înguste, pana când găsesc o banca destul de retrasa unde mă pot așeza. Îmi scot căștile și telefonul din geanta și încep sa ascult muzica, gandindu-ma la ziua se azi, și la ziua de ieri, și la celelalte zile care au fost înainte.

Aproape ca nu o observ pe fata care se apropie de mine și îmi spune:

-Hei. Pot sa stau?

-Ah, sigur, îi spun balbaindu-ma și facandu-i loc pe banca. Îmi scot căștile din urechi ca sa nu par prea nepoliticoasa.

Fata este drăguță, are parul negru cârlionțat prins intr-o coada strânsă la spate, ochii mici și pistrui pe nas, obraji și sub ochi. Are buzele pline și zâmbetul molipsitor.

-Am văzut ca stăteai singura, așa ca m-am gandit ca as putea sa vin sa stau lângă tine. Sper ca nu te-a deranjat, spune ea, vocea ei suava devenind mai intimidata spre final.

-Nu, chiar deloc. Și tu ești singura pe-aici, văd.

-Oh, da. Nu am foarte mulți prieteni, deși poate par o fire ai sociabila, lumea mă considera ciudata. Oricum, îmi place sa mă plimb singura, mă liniștește...Apropo, numele meu este Raven.

-Eu sunt Heaven. Încântată de cunoștință.

-Ar trebui sa mergem sa bem câte o ciocolata calda. În cinstea faptului ca ne-am cunoscut. Știu un local foarte bun în apropiere. Ce zici?

Mă uit la ceasul pe care îl port mereu la mana stânga. S-a făcut deja 6. Trebuie sa fi stat o gramada pe banca aceea, singura, arătând probabil ca o nebuna. Nici nu știu de ce a vrut Raven sa vina la mine, sa mă cunoască, în fine.

-Mi-ar plăcea mult, dar chiar trebuie sa merg acasă, cred ca mama deja își face griji. Ce zici dacă ne-am vedea mâine, în același loc?

-Perfect, mâine la ora 5! Iată numărul meu, sa îl ai, spune intinzandu-mi o foaie de hârtie pe care este scris un număr de telefon și numele ei cu litere neglijente de mana, ca și când ar fi fost scris în graba.

-Mersi. Îi zâmbesc si apoi mă îndrept către stația de autobuz, încercând de data asta sa ajung acasă.