Profu' de mate

Capitolul 1

Toamna. Toamna este, poate, cel mai frumos și complicat anotimp. Frunzele se dezlipesc de crengi și cad jos ca și cum s-ar îndrăgosti de pământ. Vântul era mult mai aspru ca vara, iar acest lucru se observa cu ușurință pe obrajii mei. Deși aveam o haina destul de groasa, vremea ma făcu sa regret ca nu am ascultat sfatul mamei mele de a-mi lua și o eșarfă care în momentul de fata putea fi utila, nu de alta dar tremuram de frig în stația de autobuz.

Din cinci în cinci secunde îmi verificam ceasul de la mana, pe care îl primisem de ziua mea de la prietena mea Lucy care cel mai probabil deja ajunse la cafeneaua din centrul orașului sau pe numele ei Coffee Tipe.

Așteptăm autobuzul care trebuia sa ma ducă și pe mine acolo și care întârziase deja trei minute. Ma tot fataiam așteptând nenorocitul ala de autobuz care dupa încă 4 minute își făcuse apariția.

În mai puțin de 10 minute ajung la Coffee Tipe și o caut din priviri pe prietena mea. O zăresc la o masa de doua persoane situata chiar în celalalt capăt al cafenelei, butonand pe telefon.

-Bună, spun luând-o în brate pe la spate. Scuze ca am întârziat dar am așteptat o groaza de timp după autobuz.
-Puteai măcar să-mi răspunzi la mesaje.

Dau sa spun ceva dar sunt întrerupta de Lucy.

-Și sa nu îmi spui ca nu ai văzut mesajele pentru ca chestia asta este deja veche. Chiar m-am îngrijorat pentru tine. Credeam ca ai pățit ceva.

Cuvintele pe care mi le adresa Lucy au avut un impact mare asupra mea, făcându-mă să-mi dau seama ce prietena bună am.

-Nu o sa se mai întâmple, promit. spun și ea chicoteste semn ca nu mai era supărată pe mine. Acum, care e motivul pentru care m-ai chemat aici? întreb curioasa pana în vârful unghiilor.
-Pai, vreau sa încep prin a-ți spune ca ai avut dreptate și îmi pare rău că nu te-am ascultat, spune observându-se cu ușurință tristețea din glasul ei.
-Hei, hei nu trebuie să-ți ceri iertare pentru nimic, spun știind deja la ce se refera. A fost vin lui nu a ta, nu știe ce fata inteligenta, frumoasa și super obsedata de Cole Sprouse a pierdut. spun privind-o atent.
-Tu chiar știi cum sa ma faci sa ma simt bine. Apropo, dacă am camera plina cu postere cu Cole Sprouse nu înseamnă ca sunt obsedata, spune lovindu-l amiceste în brat.
-De fapt chiar asta înseamnă, spun începând sa rad ca o idioata.

În mai puțin de câteva secunde Lucy începu sa rada cu mine, uitând parca de el, tipul care i-a frânt inima și al cărui nume nici nu vreau să-l pomenesc.

După ce ospătarul ne aduce comanda începem sa vorbim despre liceu. Suntem în ultimul an ceea ce ma îngrijorează. Eu și Lucy ne-am hotărât sa mergem la aceeași facultate, și anume facultatea Kilroy din New York. Nu a fost o decizie ușoară știind ca peste mai puțin de un an urma sa ne părăsim micuțul oraș din Europa, dar măcar eram una lângă cealaltă.

Dau sa spun ceva dar prietena mea ma întrerupe spunându-mi sa ma uit spre întrarea localului. Am răbufnit nervoasa gândindu-mă ce poate fi asa de interesant încât ma întrerupse. Am privit într-un sfârșit, iar atunci am simțit ca respirația mi se oprește în loc. As minți dacă as spune ca pe ușa a intrat un simplu bărbat, când de fapt a intrat un adevărat Adonis aici.

-Mi se pare mie sau se făcu mai cald aici, spun iar prietena mea chicoteste. E asa perfect, continui, scoțând în continuare priviri amuzante și chicote de la prietena mea.
-Cumva Amalia, cea care nu crede în dragoste la prima vedere, s-a îndrăgostit de un străin? spune așteptăm răspunsul meu însă eu doar il priveam în continuare. Ok, dacă tu nu ai de gând sa faci nimic, atunci fac eu pentru tine.
-Da, da cum spui tu. Stai, ce?! spun după ce am asimilat mai bine cuvintele spunse de ea.

Nu apuc sa mai fac nimic pentru ca ea deja pornise hotarata spre masa lui. Grozav, aveam să-mi ruineze viata înainte de a avea o relație. Mulțumesc univers, mulțumesc Lucy. Decid sa ma ridic și eu îndreptându-ma spre masa străinului. Făceam pașii destul de mari și totuși nu am ajuns-o pe Lucy. Rămân nemișcata atunci când vad ca Lucy ajunse lângă el și se așezase pe scaunul liber.

-Bună, spune ea cu zâmbet tâmp pe fata.
-Bună, spuse el dându-și ochii peste cap.
-Vezi fata aia de acolo? Întreabă și arata spre mine care eram la aproape 2 metri de ei.
-Ce este cu ea? spune ridicându-și o sprânceană curios.
-Vezi tu, ea este...
-Eu sunt prietena ei și ea are probleme mentale, spun întrerupându-mi prietena, care cel mai probabil urma sa spună o mare prostie.
-Ce?! Eu nu, începe sa spun dar o calc ușor pe picior astfel încât sa înțeleagă să-și tina gura.
-Scuze, noi chiar ar trebui sa plecam, spun și o apuc pe prietena mea de mana.
-Eu sunt Lucy, iar ea e Amalia.
Rușinea ma cuprinse asa ca am preferat sa țin capul aplecat în timp ce Lucy făcea "onorurile". Străinul zâmbește vag atunci când îmi privește fata roșie ca și racul și în cele din urma spune:
-Eu sunt Alexander, Alexander Reed.

Totul a fost cuprins de o liniște infernală care îmi dădu curaj sa vorbesc.
-Noi suntem încântate sa te cunoșteam, dar cred ca ar fi cazul sa ne retragem.

Nu spune nimic ci doar aprobă din cap iar eu iau asta ca pe un "bine". Ma întorc și înaintez spre masă, împreună cu Lucy, și ii simt privirea asupra mea, dar aleg sa cred ca asta este doar în capul meu. Gândul ca probabil nu îl voi mai vedeam niciodată ma întristează dar revin rapid la realitate atunci când Lucy bate fericita din palme ca a reușit sa afle cum îl cheamă.

@CristinaMariaDorosin Multumesc pentru coperta!

Sper sa va va placa! Am lucrat destul de mult la el dar încă necesita corectare.
Pupici:*