Viața Continuă

Capitolul 3

    Dimineața se trezi cu o durere de cap îngrozitoare.  Și-a luat niște haine și a plecat în duș. Nu a mâncat nimic în acea zi,  se simțea îngrozitor. A ieșit repede din casă și a plecat la râul din pădurea din apropiere. S-a așezat pe mal și a început să se gândească la viață și la Gabriel. În tot acest timp a reușit să se atașeze de el, simțea că e o mică rază de soare care i-a luminat soarta.  Nu-i venea să creadă că anume el a fost acea persoană care a stat cu ea la spital în tot acest timp. Înțelegea că și-a asumat faptele dar oricum nu se aștepta la atâta grijă din partea lui. Gândindu-se la toate astea a trecut toată ziua și adormi.  Se trezi la ea în cameră alături de Gabi.
    -Cum am ajuns aici? A întrebat ea.
    -Am trecut pe la tine și mama ta mi-a spus că ai dispărut. Era foarte îngrijorată. Te-am găsit în pădure singură.
    -Trebuia să mă lași acolo. Nu am nevoie de ajutorul tau, a răspuns Miriam cu dispreț.
     -Ce ai? De ce ești atât de nervoasă?  Ieri ai plecat fără să spui nimic, azi te porți ca o scorpie.
      -Mi-am amintit tot Gabriel. Tot ce mi-ai făcut la liceu, cum mă umileai în fața tuturor.  Cum vrei să mă comport cu tine după tot ce mi-ai făcut?
Gabi nu știa ce sa spună. Îi părea așa rău de comportamentul care l-a avut față de Miriam.  Se simțea ca cel mai rău om de pe Pământ.
     -Îmi pare rău, te rog iartă-ma.  Nu mai sunt acea persoană oribilă. Cel puțin nu pot fi așa cu tine. M-am schimbat, tu m-ai schimbat! În momentul în care ți-am văzut chipul inocent și fără emoție pe autostradă mi-am dat seama cât am fost de prost. Mi, dă-mi o șansă, te implor.
      Miriam a rămas șocată.  Știa foarte bine că lui Gabriel nu-i stă în fire să-și ceară scuze, mai degrabă îi este indiferent de tot ce se întâmplă în jurul lui și îi pasă doar de persoana sa. Asta a făcut-o să înțeleagă că fiecare merită o șansă.
     -Bine, spuse ea cu un glas timid și oarecum nesigur. 
Fața lui Gabi se lumină,  ochii lui albaștri au prins viață și nu-și putea exprima sentimentele și fericire în cuvinte.
     -Și... De ce totuși te-ai comportat mereu așa de urât cu ceilalți? A adăugat Miriam.
      -Când eram la gimnaziu părinții mei au avut mereu o atitudine indiferentă față de mine, le era totuna de existența mea, erau mereu pe la petreceri și prieteni.  Nu am petrecut niciodată timpul împreună și nu am avut parte de dragoste din partea lor.  Unica cine m-a iubit cu adevărat era sora mea Bianca, de care ți-am povestit. Ea era acea persoană care a avut grijă de mine, care m-a ajutat mereu să trec peste necazuri și neînțelegeri și care mi-a arătat că viața are un sens. Iar după a fost accidentul. Simțeam că o parte din mine a murit, nu mai aveam nevoie de nimeni, eram mereu pe cont propriu. Părinții au plecat, ce mai era să fac? M-am închis în mine si am devenit o persoană nepăsătoare până în acea noapte.
     Lacrimile au început să-i încălzească obrazul. Miriam și-a găsit persoana pe care o înțelegea și care se simțea la fel doar că din diferite motive.
      -Îmi pare rău, a spus ea printre lacrimi oferindu-i o îmbrățișare.
       -Aveam nevoie de asta.
      Prin materialul perdelei au început să se strecoare încet primele raze ale soarelui care au luminat treptat camera și au adus o nouă zi.  O zi care a schimbat viața ambilor adolescenți.