Război

Prolog

-Pleacă!
-Valerie...
-Pleacă! Nu te mai recunosc! Ți-am oferit totul! Ți-ai bătut joc de tot și acum ai pretenția să te ascult?
-Val-
-Nu îmi mai rosti numele! Nu mai spune nimic! Dispari!

S-a așezat în genunchi în fața mea și-a plecat capul, și murmura. M-am coborât și eu, și încercam să înteleg ce spunea.

-... oprească... Fă cumva să se oprească! Iar lacrimi fierbinți se prelingeau pe obrazul care altă dată se înroșea datorită mie.
-Ce, Valerie?
-Durerea, Chris! Îmi reproșa ridicând tonul la mine.
-Nu pot...
-Dar să mă umilești ai putut, nu? Ai putut să mă faci să sufăr... tu, Chris, ai inceput toate astea!
-Valerie... iartă-mă!
Se ridică, îmi ia fața în palme, îmi zâmbește forțat, ma tine de maini iar  privirea ei e pierdută... sufletul ei, e mort. Șocat, încerc să mențin contactul vizual cu ea.
-Dragul meu, te iert.
Nu am putut rezista, am inceput să plâng, palmele ei reci mi-au provocat fiori pe care îi simțeam prin tot corpul, mă uitam la zâmbetul ei lipsit de viată, la fața ei care odata angelică, și-a pierdut strălucirea.
-Dar nu o să uit niciodată, Chris, nu pot să uit ce mi-ai făcut, nu o  să pot să uit suferința prin care mă faci să trec.
Nu înțeleg cum a trecut din două stări așa de repede, mai devreme țipa la mine, iar acum plânge și îmi vorbește asa de calm. Cuvintele ei m-au strapuns, sufletul meu era inexistent in momentul acela. Eram un monstru.
Imi da drumul mainilor, izbucneste in plans si își atinteste-te privirea spre podea. Isi indreapta mana spre gat si rupe lantisorul pe care il purta. Imi deschide palma, mi-l asază emotionata. 
-Pleaca.
Nu m-a privit, nu am putut gasi vreo emotie in vocea ei, nimic, decat un suflet gol.
Am iesit, am inchis usa, si nu m-am uitat in spate. Imi era frica sa ma uit la crima pe care am comis-o.