Pentru Timp. Pentru când îmi va descoperi scrisoarea şi…
Dragă Timp,
Mă gândesc la tine. Mă gândesc la tine mult şi nu ştiu cum mi te-aş putea închipui. După cum bine vezi, am curajul să îţi scriu, să îţi destăinui tot ce gândesc despre tine, în ciuda fricii mele de oameni, de părerile pe care le-ar putea avea ei despre mine. Dar, stai! Tu nu eşti om, nu? Te-aş fi întâlnit până acum, dacă ar fi fost aşa.
Tu eşti invizibil, transparent. Presimt că eşti lângă mine chiar acum. Te aud. Tic-tac, tic-tac… Te simt. Mă mângâi, mă avânţi, mă răneşti, apoi mă strângi în braţe ca nimeni altcineva. Ştiu că nu sunt singura cu care te porţi aşa. Am aflat că pe mulţi îi alinţi când, de exemplu, faci ca întâlnirea mult aşteptată cu persoana dragă să pară o eternitate plăcută. Atunci arăţi de parcă te-ai opri în loc. Şi aici râd, tot râd amar pentru că îţi cunosc secretul: Tu nu te opreşti niciodată, nici măcar pentru a da un simplu „Bună ziua”. E puţin nepoliticos, nu crezi?
Nu voi aminti de ce şi în ce mod răneşti oamenii. Cel mai probabil nu o faci cu intenţie.
Nu pot să mi te imaginez. În mintea mea eşti de neînţeles. Acum îmi apari ca o scânteie, ce a răspândit lumina şi căldura sa pentru o singură secundă şi care, cu o aşa mică forţă, a reuşit să stârnească un foc imens. Acum îmi apari ca un fum ce alunecă printre casele vechi ale unui sat de pe cărări de munte, aproape părăsit. Uite acum o imagine mai apropiată de fiinţele umane. Acum eşti un bătrân. Un bătrân ce stă pe un scaun din metrou. Te mai văzusem stând şi aşteptând în acelaşi vagon, pe acelaşi scaun zile de-a rândul, să fi devenit chiar luni şi eu nu realizez.
Eu nu realizez. Nimeni nu realizează. De ce? Pentru că azi fugim de tine. Azi, ultimul lucru pe care ni-l dorim este să rămânem în urmă. Nu avem răbdare cu noi înşine. Urcăm o treaptă ştiind că, fără zăbavă, trebuie să ajungem la următoarea. Facem un pas înainte şi ne gândim imediat la următorul. Suntem captivii drumului la a cărui destinaţie trebuie să fim punctuali, dacă nu, să ajungem chiar mai devreme. Nu admirăm peisajul, ci privim pavajul. Suntem absorbiţi de sunetul pantofilor noştri care trebuie să fie în ritm cu secundele. Ne grăbim, trecând pe lângă tot ce-i mai frumos în viaţă, uitând ce înseamnă să te bucuri de lucrurile mărunte.
Şi ajungem să fim prinşi sub nisipul unei clepsidre sau striviţi de insistenţa acelor de ceasornic.
Întorcându-mă la ultima ta înfăţişare… Eşti un bătrân. Metroul aleargă, dar tu stai pe loc. Ai răbdare până la următoarea staţie. Priveşti toţi călătorii, rând pe rând. Şi era o simplă dimineaţă. Una din multe altele în care te-am văzut.
Oare erai chiar tu?
Ştii ce avem noi doi în comun? Amândoi ne grăbim. Ştii care e diferenţa dintre noi doi? Eu mă grăbesc… iar tu te grăbeşti încet.
Înaintea mea s-au mai spus lucruri despre tine. „Timpul este măsura tuturor lucrurilor.” „Timpul este cel mai bun profesor.” „Timpul îşi bate joc de tot ceea ce se poate face fără el.” „Timpul este bani.” Cel mai probabil, persoanele care au spus toate astea despre tine nu te-au cunoscut. Cred că nici eu nu te voi cunoaşte cu adevărat, vreodată.
Dar, dacă ar fi să ne întâlnim, te-ai grăbi să mă cunoşti?
Cu drag,
Eu.
O simplă scrisoare pe care voiam să o fac cunoscută. Am păstrat-o mult timp pentru mine, pentru bucuria mea, pentru gândurile mele și, până la urmă, a ajuns în revista liceului.
O scrisoare către Timp. Sper să o citiți cu aceeași plăcere cu care am scris-o eu, la un moment dat.
CITEȘTI
Scrisoare către Timp
KurzgeschichtenO scrisoare către Timp. Sper să o citiți voi, pentru că am o vagă impresie că Timpul nu are timp să își arunce o privire asupra cuvintelor pe care le scriu aici...