Maestrul Păpușar

Maestrul Păpușar și Fiica giulgiului si-a sicrielor

Pennsylvania.

    Fără stele şi fără lună, noaptea se arătase încă de acum câteva ore, în toată splendoarea ei morbidă. Peste Selinsgrove se lăsase un val de ceaţă, ce îmbrăţişase rapid toate cartierele, înfăţişând o imagine care te făcea să-ţi îngheţe sângele în vene. De parcă nu era suficientă ceaţă, crini de fum se ridicară odată cu ea, ca un semn de solidaritate. Era atmosferă perfectă, când umbrele puteau ieşi din adâncuri, arătându-şi sufletele lor demonice, dansând fericite în întuneric, cu colţurile buzelor lungi şi subţiri uşor ridicate, zâmbind ambiguu.

    Bocete şi plânsete se auziră în ecou, străbătând oraşul de la un capăt la altul. Doi bărbaţi în costume negre, pline de praf, croite în stil vechi, stăteau în penumbra unui felinar nocturn, schimbând impresii. Se opriră şi ei când auziră. Gemetele şi jeliturile erau sunetele scoase de la cornul drăcesc, la care aceştia cântau adesea la petrecerile lor de pomină.

    ― Ce trist! comentă unul dintre ei, pe un ton jalnic şi prefăcut.

    ― Hmm, făcu celălalt, aranjându-şi cravată cu dungi de la gât. Nu ştiu ce să zic. Prăpădiţii ăştia ar trebui să înţeleagă odată şi-odată că tot o să moară.

    Jamie McDonald şi Leonard Stevenson muriseră încă de la 1977, dar niciodată nu voiseră să treacă de cealaltă parte, în lumea celor drepţi. Ar fi fost o nerozie din partea lor să creadă că pot ajunge vreodată acolo. În cel mai bun caz, ar fi ajuns în partea întunecată. Căci netoţii ăştia nu fuseseră drepţi deloc, ba chiar duseseră o viaţă trăită în viciu, scăldată în alcool, mizerie, fiind doi tâlhari, care acum, când mai aveau şansa să scape din tărâmul lor, veneau pe pământ să-şi vadă vechile case, să necăjească descendenţii sau să-şi consume timpul cu ceva. Cei doi aleseseră "viaţa" de strigoi, deşi aceasta nu le era favorabilă. Aveau voie să vină doar noaptea, în intervalul 11 p.m. - 1 a.m. Odată ratată ora din urmă, porţile dintre lumi se închideau şi umbrele rămase pe tărâmuri de care nu mai aparţin, cum este acesta, dispăreau pe vecie. De obicei, când reveneau în locul de care aparţin, erau foarte slăbiţi.

    Acel ţinut nu era foarte bine definit. I se dăduse numele Laith. Acolo îi aruncă Universul pe cei care nu-şi primeau locul în Împărăţia Cerurilor, şi pe cei care dracii din Infern îi dispreţuiau, pentru că nu fuseseră în stare să vină la ei. Deşi ar părea ciudat, membrii Infernului sunt foarte stricţi. Trebuie să faci fapte rele una după alta, cu un mare impact asupra omenirii, ca să ai un loc rezervat lângă cele mai de temut entităţi.

*

Omnia vincit amor, et nos cedamus amori.

    Sărută prelung citatul latin dăltuit pe frumoasa cruce din marmură neagră a iubitei sale. Trupul lung şi deşirat al lui Aro Hut se aplecă peste piatra de mormânt enormă. Ar îmbrăţişa-o, dacă ar putea-o cuprinde, căci ar simţi c-o îmbrăţişează pe Blythe. Picături mari de apă caldă se rostogoleau de pe obrajii lui. Părea a fi un izvor nesecătuit; în inima lui, cea făcută franjuri şi cârpită imprudent, durerea se cuibărea ca în sânul matern. Plânsese şi plânsese... Simţea cum se prăbuşeşte, căci parcă îi fusese scoasă inima din piept. Nu simt aşa toţi îndrăgostiţii când se despart? Nu sunt toţi atât de emotivi? Aşa cred toţi. Dar nu numai că Aro ştia şi credea cu tărie lucrul ăsta, ci-l simţea adânc înrădăcinat în fiinţa lui. Îi fusese sortit s-o întâlnească pe Blythe şi să fie împreună, doar că se despărţiseră.

    Băiatul cu ochi verzi şi păr negru îşi întoarse faţa spre geamăna sa, care stătea retrasă, puţin mai departe de mormânt, pentru a-i oferi intimitatea necesară. Aceasta, micuţă şi subţirică, privea într-un punct fix, rotindu-şi pe un deget şuviţa de păr blond, pe care oricât ar fi tuns-o (amândoi), tot creştea la loc. Şuviţa blondă era un fel de semn din naştere al lor.