O tu, rebelule...

II. Din interior

  Stăteam ghemuită... unghile degetelor mele lungi se încleștau în crestăturile din piele roșie ale canapelei dosite de timp și suspinam profund. Eram încărcată. Cât timp mai avea să dureze asta?

  Îchisesem ochii. Ritmul accelerat al respirației mele începea să încetinească, lacrimile au încetat să mai apară, iar capul îmi era precum plumbul: greu, toxic și rece. Cu fiecare mișcare a cestuia, simțeam milioane de ace străpungându-mi creierul ca și cum durerea mea sufletească nu era de ajuns. Voiam să mă eliberez de lumea existentă, să mă topesc precum perfecțiunea fulgului de nea și să mă evapor de povara vieții la apariția primei raze de soare, să zbor spre văzduh, să fiu liberă...

  Un sunet acut repetat la un interval de aproximativ 5 secunde mi-a întrerup fantezia: telefonul meu vibra. Greutatea capului meu îmi permitea o mică mobilitate necesară unei existențe amare, dar astfel mi-a făcut posibilă recuperarea acetuia de pe scenariul încă necitit. Era el- Andi, studentul meu la filosofie, exteriorizându-și grija față de existența mea prin mesajul ,,Ești?''. Eu, categorică ca întotdeauna, îi răspund în stilu-mi caracteristic ,,Te îndoiești de existența mea in spațiul terestru?''
Andi: ,,Soarele este o stea din 100 de bilioane de stele in aceasta galaxie. Galaxia noastra este una din bilioanele de galaxii ce populeaza universul. Ar fi ilogic sa credem ca suntem singuri in acest univers." (Werner von Braun)
Eu: Eu m-am limitat la Terra, nu era nevoie de Braun pentru a afirma faptul că ÎNCĂ exist pe Terra.
Andi: De ce ÎNCĂ? Ce ai de gând să faci?
Eu: Narnia scrie pe mine. Dacă nu, încerc si evaporarea.
Andi: Criză existențială?
Eu: Criză existențială.
Andi: Și iar începem...

  Adevărul era că mă simțeam goală, mai goală ca niciodată, societatea bolnavă în care eram nevoită să-mi fac veacul zi de zi, lipsa de umanitate și înțelegere din partea celor care mi-au dat viață, obligația de a lua note mari la școală și în BAC mă depărtau de orice urmă de sentiment uman: rece și goală precum plumbul lui Bacovia...