Amnezică (2018)

Prolog

-Trebuie să ne certăm mereu din orice?!

-Nu e orice,Stefan!E vorba despre familia ta!

Se certau,din nou.Câteodată mă întreb cum de s-au suportat timp de 20 de ani,sau cum de încă se suportă.
Mi-am întors capul spre locul de lângă mine ce era ocupat de frățiorul meu,plângea deși încerca din răsputeri să se abțină,dar lacrimile, deși nu dorea,curgeau involuntar.
L-am îmbrățișat și l-am strâns la pieptul meu.Părinții mei nu păreau să fi observat că micul John era deranjat de discuția lor.

-Miranda!Nu am habar despre ce vorbești!

Nu știu ce a apucat-o pe mama,dar sigur are legătură și cu cele trei nopți la rând nedormite și înlocuite de lacrimile sărate ce îi pătau chipul.
Ea este o fire mai liniștită și mai calma decât mine care sunt mai răzbunătoare.
Sunt precum o pisică.Când m-ai călcat pe coadă îmi las ghearele și colți la vedere.

-Stefan,știu unde ai fost aseară și acum o noapte... și două.glasul mamei era trist,de-abia scoatea un cuvânt fără să se înece cu propriile lacrimi.

Nu îl credeam pe tata în stare de așa ceva și sper ca toate astea să fie în imaginația mamei.
Păreau așa de fericiți la începutul căsniciei lor.

Îmi întorc privirea spre mama și tata.
Tata nu mai părea atent la drum la fel și celălalt șofer.Singurul lucru drept de aici este șoseaua, în rest pe de o parte și alta e înconjurată de o vale alunecoasă.Când tata a realizat ce ar fi putut să se întâmple a întors volanul,dar mașină căzuse pe partea alunecoasă a văii.

-Tată!

Glasul meu se auzea precum un ecou.Mă durea, dar privirea mea nu îndrăznea să-şi îndrepte atenția spre locul de unde provenea. Leșinasem...căzusem în acel "somn adânc" despre care toți spuneau că e fără drum de întoarcere.