Amnezică (2018)

Capitolul 1 -"Surori"

                  Iris Loraine Moreen
                            "Surori"

Mă trezisem din acel coșmar pe care îl am-accidentul rutier- de o săptămână în coace.Eram dezorientată,pentru un minut crezusem că totul fusese un vis și că nu eram închisă între patru pereți albi.

-Scumpa mea,te-ai trezit?Glasul acela suav,firele blonde ce cădeau pe bluza albastră,ochii de smarald, zâmbetul lung și sincer,era mama mea.Ești bine?Am aruncat o privire în cameră,dar de data asta totul prinsese culoare, pereți erau acoperiți de un tapet cu cărți și fluturi,mobilierul era din lemn,ai fi zis că mă aflu într-o bibliotecă.Scumpo?Scumpo?

-Scumpo?Alo?Ești bine?Mi-am deschis ochii zărind camera de spital și o asistentă ce încerca să îmi atragă atenția de mai bine de cinci minute.

Fusese un vis,doar mi-am imaginat,nici măcar acum nu știu dacă acesta este sau nu un vis.Nu știu dacă să pregătesc paharul de lângă pat în caz că asistenta,ca prin magie își scoate colții,aripile de liliac și coarnele lungi de berbec gata să mă înfulece precum hidoșeniile din basme.

Asistenta era drăguță-din punctul meu de vedere-cascada de ciocolată cădea pe rochița albă și mulată pe care o purta,ochii verzi precum smaraldul,trupul subțire bine dotat, zâmbetul cald și misterios,acum că o analizez mai bine ea chiar seamănă cu mama-păcat că nu este ea-cred că de aceea am confundat-o,din pricina asemănări izbitoare dintre ele.

-A...pă.Îi zic făcând semn spre pahar,coșmarul îmi cauzase un șoc, încă nu știu ce să spun și ce să fac,inima îmi bătea într-un mod alert,tremuram de parcă în cameră ar fi sub zero grade fahrenheit.

Asistenta ridică paharul și mă ajută să înghit lichidul rece și plăcut.Mi-am închis ochii lăsându-mi capul pe spate și trăgând pătura mai aproape de mine.Respiram greoi,iar sudoarea se strânsese pe frunte.

                   Victoria Harris

-Ai verificat-o?Întreabă Dr. Higgins privind fișa medicală a pacientei.Care e starea?

-Nu prea bună,a intrat în depresie,e... debusolată,se uita la mine dezorientată,dar cu dragoste.Îi explic domnului doctor acesta ascultându-mă cu atenție.

-Dorul de părinți îi crează imagini ireale,poate a crezut că ești o persoană apropiată de ea.Îi administrezi un calmant și totul va fi bine.îmi răspunde nonșalant.

-Dar ea nu trebuia să plece astăzi? întrebarea mea îl face pe domnul doctor să zâmbească încercând să nu izbucnească în râs-ce e atât de amuzant la această întrebare?-și se întoarce spre mine.

-În halul ăsta?Folosește-ți capul Victoria!Nici nu trebuia să mă întrebi,trebuia să deduci asta singură din starea ei.
Mi-am pus mâinile în sân și m-am bosumflat, știu că mă comport copilărește,dar asta sunt și nu o să mă schimb pentru nimeni și nimic.

-Nu te bosumfla, îmi răspunde întorcându-se spre mine și așezându-și palma pe obrazul meu,se apropie încet încercând să mă sărute,dar îmi întorc capul.

-Data viitoare vezi ce cuvinte scoți pe gură,domnule doctor.Spun accentuând ultimele două cuvinte,după care mă întorc pe călcâie și plec.

Eu și cu James avem o relație de aproximativ 3 luni,am început pregătirea de asistentă acum 5 luni, după ce ne-am cunoscut am început să simțim ceva unul pentru altul,dar mă enervează când se comportă cu mine de parcă aș fi un copil,bine uneori poate sunt,dar totuși.

                 Iris Loraine Moreen

Când noaptea a venit Victoria a intrat în camera pentru a-mi pregăti medicamentele.