Dear brother///PAUZĂ///

Capitolul 3

     Începeam să mă îndoiesc de planul meu, asta dacă îl puteam numi așa, însă era prea târziu să dau înapoi. Porțile cimitirului se înălțau măiestuoase dinaintea noastră, părând să ne aștepte. Isabel suspină când le văzu, ceea ce mă făcu să-i arunc o privire cercetătoare. Părea că nu mai are mult până să o ia la fugă.

―Nu! o aud șoptind îngrozită, zmucindu-se din strânsoarea mea, de parcă ar fi arsă cu fierul încins.

     Îmi intensific strânsoarea și-i dau drumul doar atunci când suntem unde trebuie. Amuțește când dă cu ochii de piatra de funerar și o văd îngenunchind în fața ei. Mâna-i tremurândă i se îndreaptă spre a o mângâia și o face de parcă Nick s-ar afla în fața ei. Nu știu ce se întâmplă cu mine, dar inima mi se frânge în mii de bucățele când îmi dau seama ce am făcut.

     Am sărutat-o pe fosta iubita a fratelui meu.

     Oftez și mă las și eu lângă ea.

―Nu ar fi vrut să te vadă astfel.

     Suspinele i se opresc brusc, iar palma-i încremenește. Știe și ea că am dreptate, poate și de asta mă zbat fără motiv să o aduc la suprafață din mocirla în care căzuse, deși situația părea comică. Voiam să o scot pe ea la mal, în timp ce eu aveam să mă scufund fără cale de scăpare.

―Nu am plănuit niciodată să ajung așa.

     Sinceritatea cu care rostise cuvintele m-a înmuiat și mai mult, iar duritatea cu care pornisem să o trezesc la realitate scăzuse iremediabil.

     Mi-am trecut un braț pe deasupra umerilor ei și am tras-o la pieptul meu. S-a lăsat moale în brațele mele și afundându-și chipul în bluza pe care o purtam, începu să plângă în hohote, jelindu-și inima frântă și pierderea suferită. M-am crispat automat, când ochii au început să mă înțepe, anunțând vărsarea lacrimilor. Am clipit des și apăsat, în încercarea de a le îndepărta și din fericire reușisem. Ceea ce îmi mai lipsea era să izbucnesc și eu în plâns.

     Isabel avea nevoie de mine, iar eu aveam să-i fiu stâlp de sprijin.

(...)

―Eu nu urc pe aia! negă vehement când ajunsesem înapoi în incinta liceului, doar că acum eram în parcare.

     Mi-am rostogolit iritat ochii, privind-o cu o sprânceană ridicată. Și-a proptit picioarele mai bine sub pietrișul înfierbântat de soarele ce ardea mai tare ca niciodată, și-și strânse mâinile la piept, înfruntându-mă cu o privire determinantă.

     Doar nu vorbea serios?! Kawasaki-ul meu era pistol cu apă pe lângă ce lua ea de câteva luni încoace, și probabil că ceva din privirea mea o făcu să cedeze, fiindcă o văd lăsând resemnată mâinile în jos.

―Este pentru prima și ultima dată când urc pe chestia asta, îmi aduce la cunoștință, dar nu o bag în seamă.

     Nu avea habar cât de mult se înșela! M-am suit pe motocicletă dintr-o singură mișcare și am privit undeva în stânga cât aceasta avea să urce de pe partea stângă. Nu știam de ce, dar ceva îmi spunea că o dată ce aveam s-o simt lipită de mine, o să mă pierd, atât la propriu cât și la figurat. Și așa se întâmplase! Când palmele acesteia mi-au cuprins unul dintre brațe, făcându-și avânt și ridicându-se cu o smuncitură stângace, pieptul i se izbi de spatele meu. Brațele i-au ricoșat brusc, îmbrățișându-mă, și-mi strânse bluza în pumni fără să vrea. Respirația mi se oprise de mult, cam de când îmi cuprinsese brațul cu palma, dar impactul corpului ei lipit de al meu, îmi tăiase orice tentativă de a mai respira normal. Și mai știu că eram conștient doar de căldura ce o emana corpul ei.

     Asta e pur și simplu nebunie curată. Nu puteam să am astfel de trăiri față de iubita fratelui meu.

     Și de parcă ar ști prin ce trec, aceasta își descleștase palmele ușurel, murmurând un "scuze". Am dat drumul respirație cât mai discret și mi-am concentrat atenția doar pe motocicletă și pornirea ei. Felul în care am plecat de pe loc o făcu pe Isabel să icnească speriată și să-mi strângă, de data asta, trunchiul cu brațele. Un sentiment plăcut mă lovise pe neașteptate, însă nu i-am dat prea mare atenție, ci doar m-am grăbit să ajung acasă. Isabel îmi aduse la cunostita că relația dintre ea și părinții ei luase o turnură aparte și că voia să păstreze distanța pentru un timp. Am fost de acord să o iau la mine fiindcă voiam să o țin departe de retardații ca Raze, dar mai știam și că mă mințeam singur.

(...)

―Poftim!

     Îi întind pantalonii de trening și tricoul, iar aceasta le acceptă încântată. Asta mă face să cred că nu-și mai acordase importanță de luni de zile. Am zâmbit amar când mi-am dat seama de asemănarea dintre noi și m-am rugat să nu am dreptate, fiindcă dacă aveam, atunci situația avea să se complice.

     Îmi scot cu mișcări rapide telefonul din buzunarul strâmt al blugilor, îl deblochez și sun singura persoană care mă poate ajuta în situația de față.

―Malak?

     Glasu-i răgușit și căscatul lung îmi confirmă faptul că tocmai l-am trezit din somn, dar nu-mi cer scuze, problema mea e mai importantă decât somnul lui.

―Ai idee cât e ceasul? mârâie enervat, cu un foșnet slab pe fundal.

―Poți să vii până la mine?

     *După luni bune, revin şi eu cu acest capitol, scurtuț, dar esențial. Sper să vă placă şi promit să-l fac mai lung pe celălalt.*