În acea seară am plecat cu el. Mi-am continuat drumul către distrugere pe care îl puteam abandona oricând în acele clipe. ÎI puteam spune cu uşurinţă:' Nu, nu vreau asta. Vei profita de corpul meu, apoi mă vei arunca la coş asemenea unui gunoi', apoi să mă urc într-un taxi fără a-l privi, lăsându-l în plină stradă. A doua zi, Dumnezeu urmând să decidă ce se poate întămpla. Însă nu. Am continuat să merg tăcută alături de el, lăsând totul în baza destinului. Veşnica mea problemă încă din copilărie: întotdeauna i-am lăsat pe ceilalţi să decidă pentru mine, eu doar urmând ordinele. Întotdeauna m-am considerat inferioară, considerând că nu am dreptul de a cere mai mult decât mi se oferă. Asta probabil a ajutat şi mai mult rostogolirea mea în neant.
Dar să revenim. Unde rămăsesem? A da. Se lăsase răcoare, ţin minte că era Lună plină. De fapt, nu garantez asta căci de la un timp uit lucruri elementare, probabil face parte din transformare, dar să le luăm întâi pe rând. Îl ţineam de mână. Probabil avea probleme cu circulaţia sângelui pentru că mereu avea mâinile reci.
-Iar eşti gheaţă sloi, mirându-mă cum de a auzit ce am îngânat.
- Înseamnă că sunt sincer, răspunzându-mi atât de tare încat ar fi vrut să-l audă toţii. Păcat ca majoritatea dormeau...
I-am aruncat un zâmbet şters. "Neruşinatule!Mincinosule! Mă minţi si ma inseli de cand te cunosc! Asta numesti tu sinceritate?", am incercat sa ma stapanesc si sa nu fac inca o criza de nervi repetând aceleasi reprosuri la nesfarsit, obisnuindu-ma sa le pastrez doar pentru mine.
Am continuat să tac în continuare pe parcursul drumului, în timp ce el dezbătea tot felul de subiecte. La un moment dat am încetat să îl mai ascult. Aveam nevoie să mă scufund în adâncurile gândurilor sau să urc până în turnul acestora, iar el- ca de fiecare dată, nu-mi oferea acest privilegiu. Pentru a nu isca o nouă ceartă, îl aprobam uneori, dând din cap ori spunând un 'da' pe fundal, pentru a-i da de înţeles că îl ascult. Era o prezenţă masculină încântătoare: înalt, -mult mai înalt decât mine-, zvelt. Părul brunet în care se răsfăţau tente de un albăstrui al nopţii. Adesea rămâneam cu degetele împleticite în părul său, admirându-l. În privirea sa puteai desluşi silueta fantomei băieţelului ce fu odată în. Ochii, un verde aprins. Un verde rece. Putea fi confundat cu un bărbat din perioada Renaşterii. Zâmbetul îi desluşea o dantură perfectă. Într-adevăr, era o prezenţă plăcută cu un aspect plăcut ce ascundea un caracter şubred.
Era trecut de miezul nopţii, străzile erau pustiite. Şi cum nu obişnuiam să îmi fac apariţia în orele târzii ale nopţii afară, priveam totul nedumerită. În acele momente, eram un copil ce abia descoperă lumea fiind atentă la tot ce mişcă. Nu pot realiza dacă atenţia mea era datorată fricii ori nedumeririi. Am continuat să mergem mână în mână, fiecare în lumea sa. Mă întreb ce s-ar fi întâmplat, dacă acele două lumii s-ar fi intersectat la un moment dat. Oare el s-ar fi îndrăgostit de mine? Sau eu m-aş fi scârbit de el?
Într-un final, am ajuns la locuinţa acestuia. Nu ştiu din ce cauză, ori din cauza neatenţiei mele, ori din cauza sentimentului că am străbătut prea multe străduţe până la destinaţie, nu aş mai ştii să repet drumul de una-singură. Mai târziu, am asociat acel drum şi amnezia mea în această privinţă, cu viaţa mea mâniată de destin. Străduţele străbătute reprezentau multitudinea de alegeri în viaţa mea şi drumurile pe care le-am ales. Locuinţa acestuia, reprezentând locul pe care destinul l-a ales pentru a se împlini profeţia privind cursul vieţii mele. În dreapta casei lui, se aflau mai mulţi bărbaţi, aşezaţi într-un cerc. Erau trecuţi de vremea tinereţii însă rămâneau nişte golani atipici. Ţin minte că aveam o ţinută, ei bine, nu prea decentă pentru ora aceea. Cel puţin asta gândeam eu. Aveam un maieu de culoare bej umplând decolteul cu un bust generos, lăsând un aspect vulgar. Deasupra acestuia, aveam o cămaşă de blugi de un albastru deschis pe care mereu o ţineam descheiată la nasturi. Blugii, de data acesta, de un albastru închis, cu talie înaltă ce îmi scoteau în evidenţă talia de viespe, abdomenul suplu şi contururile corpului ce erau bine definite. Din reflex, mi-am închis doi nasturi de la cămasă, deoarece ştiam că aveau să urmeze priviri insistente. Gestul meu a stârnit nişte zâmbete în colţul gurii din partea acelor golani. Încă nu-mi pot da seama dacă acele zâmbete erau de natură ironică sau admirativă. El nu a observat privirile lor, gestul meu şi nici zâmbetele, deoarece era ocupat să deschidă poarta. Nu m-ar fi mirat dacă n-ar fi observat nici dacă ar fi fost în deplină atenţie.
